Vrei sa incepi o psihoterapie sau un proces de dezvoltare personala? E bine sa fii pregatit pentru asta!

Asemeni tuturor sanseloquestionr si oportunitatilor importante din viata unui om, sansa unei psihoterapii poate fi ratata extrem de usor.

In acelasi timp, se spune ca norocul nu ii ocoleste niciodata pe cei pregatiti.

Deci, daca vrei sa incepi o psihoterapie sau un demers serios de autocunoastere si dezvoltare personala, este bine sa fii pregatit(a).

Asta inseamna ca…

1) Esti dispus sa vorbesti despre gandurile, emotiile si sentimentele tale. Cu cat mai sincer, cu atat mai bine.

Recomandarea shakespeariana “Mai presus de orice, fii sincer cu tine insuti” exprima esenta demersului psihoterapeutic autentic.

Un psihoterapeut nu iti ia durerea cu mana, nu iti ofera elixiruri si pilule magice, nu te vindeca prin puterea gandurilor sale bune. El iti spune ca in spatele oricarei probleme sta un noian de ganduri, emotii, dorinte, fantezii neexprimate, ignorate, inabusite, negate si neasumate. Sarcina ta – ca si client – este ca, sub indrumarea lui, a terapeutului, sa vorbesti despre toate aceste lucruri inabusite pentru a le scoate la lumina si a le pune in ordine (a le clarifica, a le gasi sens).

Progresul in psihoterapie se realizeaza pe masura ce iti dezvolti capacitatea de autoobservare (care e de dorit sa devina in timp o a doua natura), capacitatea de a-ti verbaliza gandurile, emotiile si de a reflecta asupra lor, precum si abilitatea de a surprinde intentiile din spatele comportamentelor.

2) Vrei sa iti organizezi viata de asa natura incat sa poti veni regulat la sedinte.

Psihoterapia este un antrenament intensiv, riguros, sustinut, al unor abilitati psihologice esentiale pentru viata; si asa cum un sportiv care doreste rezultate deosebite se automotiveaza puternic sa vina la antrenamente, indiferent de vreme, trafic sau starea de spirit, la fel un client de psihoterapie trebuie sa participe regulat la sedinte daca isi doreste o crestere semnificativa a calitatii vietii sale.

3) Esti de acord ca rezultatele (ceea ce obtii) depind in mod direct de investitia (timp, energie, bani) pe care o faci.

Un adevarat practicant Zen mediteaza in fiecare zi. Un pasionat de Tai Chi, Yoga sau qigong practica zilnic. Alte persoane fac jogging in fiecare dimineata  sau merg la sala de mai multe ori pe saptamana.

In mod similar, frecventa sedintelor este importanta in dezvoltarea personala.

1 sedinta pe saptamana este frecventa minima, 2 sedinte/saptamana reprezinta o frecventa moderata, iar 3 sedinte/ saptamana inseamna un ritm de lucru intensiv.

4) Esti dispus sa iti asumi responsabilitatea pentru alegerile tale si pentru situatiile de viata in care te afli.

Puterea de a schimba lucrurile apartine doar acelora care constientizeaza propria contributie la crearea situatiilor in care se afla si si-o asuma.

Cei care invoca exclusiv circumstantele nefavorabile sau relele intentii ale celorlalti pentru ceea ce li se intampla, se deposedeaza singuri de puterea de a realiza o schimbare.

Raportat specific la cadrul psihoterapeutic, asumarea responsabilitatii implica constientizarea faptului ca, daca intarzii la sedinte, o faci pe timpul tau (sedinta nu se prelungeste cu durata intarzierii tale, ci se termina la momentul programat sa se termine) iar daca absentezi de la sedinte, o faci pe banii tai (sedintele de la care absentezi se platesc).

5) Relatia terapeutica este esentiala pentru buna desfasurare a procesului de dezvoltare personala. Ea este asemenea unui vas in care au loc procesele specifice terapiei, in care clientul isi depoziteaza trairile sale emotionale intime. Daca vasul este fisurat, el se poate sparge si totul se duce de rapa.

De aceea, este extrem de important sa gasesti nu numai un terapeut competent, ci si unul in care sa simti ca poti avea increderere, cu care sa simti ca poti rezona, in fata caruia sa simti ca te poti deschide emotional.

Iar atunci cand gasesti un astfel de terapeut, asigura-te ca nu ai sa fisurezi tu vasul prin atitudini nepotrivite.

6) Proverbele Graba strica treaba si Lenesul mai mult alearga se regasesc din plin in sfera psihoterapiei.

Nu te grabi prea tare pentru ca risti sa ratezi cele mai pretioase lucruri.

Si nu uita ca a promite cuiva rezultate spectaculoase peste noapte, fara ca cel in cauza sa trebuiasca sa depuna vreun efort special, este apanajul sarlatanilor, nu al profesionistilor.

Bion, un faimos psihanalist britanic, i-a spus odata unui pacient nu mai putin celebru, Samuel Beckett: “Dvs sunteti cea mai importanta persoana pe care o veti intalni vreodata!”

Prin urmare, nu fii grabit si nu fii superficial, ca nu cumva sa ratezi intalnirea vietii tale.

________________________________________

P.S. Daca te angajezi sa respecti exigentele de mai sus, nu exista niciun motiv pentru care psihoterapia sa nu dea roade. Dimpotriva, se intrunesc conditiile pentru ca experienta psihoterapiei sa devina unul din cele mai bune lucruri care ti s-au intamplat in viata.

Leave a comment

Filed under Dezvoltare personala, Psihoterapie si psihanaliza

Atacul de panica: logica simptomului

Manifestările simptomatice ale atacului de panica sunt deja bine cunoscute unui numar din ce in ce mai mare de oameni: teama intensa, aparuta ca din senin, insotita de palpitatii, puls ridicat, senzatii de sufocare si inecare, transpiratie abundenta, dificultati respiratorii, durere toracica, vertij, ameteli, teama de pierdere a controlului sau de a innebuni, parestezii, depersonalizare, frica intensa de moarte.

Ceea ce se cunoaste mai putin sunt cauzele atacurilor de panica. Fara pretentia de a oferi o explicatie exhaustiva, exemplul de mai jos reprezinta o incursiune in culisele atacului de panica.

Barbat, 40 ani, asistent universitar, solicita terapie pentru stari de anxietate. Cu cateva saptamani in urma, intorcandu-se acasa de la serviciu, un atac de panica, aparut ca din senin, i-a creat senzatia puternica ca va face atac de cord.

Nu se stia cardiac, motiv pentru care a fost cu atat mai surprins si mai inspaimantat. Bineinteles, s-a grabit sa faca investigatii medicale, dar toate au iesit in regula. ”Se pare ca este de cap, nu de la inima”, i-a spus medicul.

Explorand in terapie ce se intamplase in ajunul crizei sale, pacientul ajunge sa povesteasca un incident/o cearta cu profesorul si mentorul sau (caruia ii era asistent). Pacientul si-a exprimat opiniile stiintifice (care difereau de cele ale ale profesorului) intr-un mod care i s-a părut ulterior mult prea vehement.

Se simtea extrem de vinovat, intrucat isi respecta si admira foarte mult mentorul.
Acesta era un om in varsta si pacientul isi aminteste ca, ulterior certei, a avut fantezia ca profesorul, suparat, furios, indignat si slabit de varsta, face un atac de cord si moare. Aceasta fantezie l-a inspaimantat teribil si l-a umplut de vinovatie: din cauza lui, profesorul putea sa moara. In aceeasi zi, el insusi avut acel atac de panica (insotit de teama ca el va face un atac de cord) care l-a condus, in cele din urma, la terapie.

Pentru cei familiarizati cu psihoterapia psihanalitica, lucrurile devin putin mai clare acum.
Fantezia legata de profesorul care face atac de cord contine, evident, dorinta inconstienta(!) a pacientului ca profesorul sa moara. Ceea ce, la nivel constient, parea o banala disputa profesionala, o exprimare – ceva mai emotionala, mai vehementa – a unui punct de vedere diferit, la nivel inconstient a fost trait ca o crima.

Urmand legii talionului (ochi pt ochi, dinte pt dinte), Supraeul – acea parte a mintii noastre asociata constiintei morale, judecatorul interior – a aplicat pedeapsa adecvata: l-a speriat de moarte pe pacient cu un atac de cord. Sau, altfel spus, agresivitatea tintita catre profesor a fost intoarsa impotriva propriei persoane. Pentru intentiile sale criminale (inconstiente!), asistentul trebuia sa impartaseasca aceeasi soarta cu cea a profesorului.

De asemenea, ulterior, pe masura ce a început sa se simta din ce in ce mai in siguranta in relatie cu terapeutul, nemaifiindu-i teama ca va fi judecat, pacientul a verbalizat si o alta fantezie pe care o avusese in acea perioada, si anume ca, in urma mortii profesorului, el – pacientul- prelua catedra acestuia. Iată ca avem acum si „mobilul crimei”!

In momentul conflictului, vazand cum profesorul se schimba la fata si parea ca i se face rau, s-a panicat la gandul ca dorinta sa era pe  cale sa se indeplineasca! Iar la scurt timp dupa… a venit pedeapsa in forma atacului de panica si a temerii ca el insusi va muri.

Cata usurare ca toate acestea se petreceau doar la nivelul fanteziilor!
Numai ca corpul nostru reactioneaza negresit la ideile/fanteziile din mintea noastra…

Povestea de mai sus ofera o viziune inedita asupra atacului de panica: senzatia de moarte iminenta traita intens in atacul de panica este o autopedeapsa pentru dorintele agresive nutrite fata de persoanele pe care le iubim.

Judecatorul interior, constiinta noastra morala, se asigura ca ne autopedepsim pentru toate intentiile noastre agresive.

Leave a comment

Filed under Psihoterapie si psihanaliza

Seminar “Culpabilitatea inconstienta”, 9 iunie 2017

ASOCIATIA ROMANA DE PSIHOTERAPIE PSIHANALITICA

FUNDATIA ROMANO-OLANDEZA PENTRU PSIHOTERAPIE PSIHANALITICA

organizeaza seminarul

CULPABILITATEA INCONSTIENTA

– Despre autosabotaj, refuzul fericirii si frica de succes –    

Bucuresti, 9 iunie 2017, orele 19-21

 Foarte multi oameni nu au succes nu pentru ca nu sunt capabili sa il obtina, ci pentru ca – la nivel inconstient – il refuza.

Fuga de fericire si frica de succes au la baza sentimente profunde si inconstiente de culpabilitate.

Folosind un limbaj accesibil neinitiatilor si multe exemple din practica clinica, lectorii isi propun sa prezinte motivele inconstiente care ii determina pe cei mai multi oameni sa se autopedepseasca, sabotandu-si sansele catre success si fericire.

Seminarul se adreseaza:
– psihoterapeutilor incepatori, indiferent de orientarea psihoterapeutica;
– psihologilor;
– medicilor;
– studentilor la psihologie/medicina/stiinte sociale;
– nespecialistilor, tuturor celor interesati de autocunoastere si dezvoltare personala, curiosi sa afle cum se abordeaza problemele in psihoterapia psihanalitica.

Lectori: Virgil Rîcu, Mădălina Andronescu, Mircea Zgârdău, psihoterapeuti, membri ai Asociatiei Romane de Psihoterapie Psihanalitica (ARPP).

Data si locul desfasurarii seminarului:

Seminarul va avea loc vineri, 9 iunie 2017, intre orele 19:00 – 21:00, la sediul Fundatiei Romano-Olandeza pentru Psihoterapie Psihanalitica din str. Dr. Lister nr. 10, Cotroceni.

NU se percepe taxa de participare.

Numarul de participanti este limitat la 20.

Pentru INSCRIERI, contactati Virgil Rîcu la adresa virgil.ricu@gmail.com.

 
Nu se ofera credite de la Colegiul Psihologilor.

 

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Seminar “Rezistenta in psihoterapie”, 6 aprilie 2017

ASOCIATIA ROMANA DE PSIHOTERAPIE PSIHANALITICA

FUNDATIA ROMANO-OLANDEZA PENTRU PSIHOTERAPIE PSIHANALITICA

organizeaza seminarul

REZISTENTA IN PSIHOTERAPIE

– Cum o recunoastem si cum o abordam –

 Bucuresti, 6 aprilie 2017, orele 19-21

 Lucrul cu rezistenta este o parte a travaliului analitic care determina cele mai mari schimbari in pacient si care distinge tratamentul psihanalitic de orice alt fel de tratament”.     Sigmund Freud

Orice schimbare are loc in conditii de rezistenta, iar lucrul acesta este cu atat mai vizibil in cabinetele de psihoterapie.

Folosind un limbaj accesibil neinitiatilor si multe exemple din practica clinica, lectorii isi propun sa prezinte diversele forme pe care le poate imbraca rezistenta, precum si atitudinile terapeutice recomandate pentru depasirea lor.

Seminarul se adreseaza:
– psihoterapeutilor incepatori, indiferent de orientarea psihoterapeutica;
– psihologilor;
– medicilor;
– studentilor la psihologie/medicina/stiinte sociale;
– nespecialistilor, tuturor celor interesati de autocunoastere si dezvoltare personala, curiosi sa afle cum se abordeaza problemele in psihoterapia psihanalitica.

Lectori: Virgil Rîcu, Emilian Voiculescu, psihoterapeuti, membri ai Asociatiei Romane de Psihoterapie Psihanalitica (ARPP).

Data si locul desfasurarii seminarului:

Seminarul va avea loc joi, 6 aprilie, intre orele 19:00 – 21:00, la sediul Fundatiei Romano-Olandeza pentru Psihoterapie Psihanalitica din str. Dr. Lister nr. 10, Cotroceni.

NU se percepe taxa de participare.

Numarul de participanti este limitat la 20.

Pentru INSCRIERI, contactati Virgil Rîcu la adresa virgil.ricu@gmail.com.

 
Nu se ofera credite de la Colegiul Psihologilor.

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Prapastia dintre generatii (interview Psychologies)

Iulia Alexa  (redactof sef Psychologies): Exista o prapastie intre generatii? Cum se manifesta ea?

Virgil Rîcu: Un punct de vedere superficial, simplist, ar fi urmatorul: conflictul intre generatii este conflictul intre vechi si nou, intre atasamentul pentru pastrarea traditiilor, pe de o parte, si deschiderea la schimbare, la nou, pe de alta parte, intre frica de viitor si increderea in viitor.

Generatia parintilor vrea sa conserve ceea ce a cladit bun si sa asigure continuitatea unui mod de viata in care a investit afectiv enorm.

Dorinta parintilor este de a transmite ceea ce au descoperit drept valoros in viata si se simt satisfacuti in masura in care copiii sunt receptivi, dornici sa primeasca si sa duca mai departe ceea ce ei vor sa le transmita.

Pana acum, toate bune si frumoase, numai intentii pozitive. Doar ca… pe langa aceste intentii si actiuni bune, luminoase, se strecoara si anumite „parti de umbra“, cu „efecte secundare“ parazitare.

De exemplu, stim deja ca multe din lucrurile pe care parintii vor sa le transmita copiilor sunt proiectii narcisice: respectiv, parintii vor ca ai lor copii sa realizeze ceea ce ei au valorizat si si-au dorit intotdeauna, dar n-au reusit sa realizeze.

Copiii pot simti acest lucru, res­pectiv ca parintii sunt mai preocupati de propriile ambitii, decat de ceea ce ei, copiii, isi doresc cu adevarat (altfel spus, copiii simt ca parintii ii folosesc – inconstient, bineinteles – ca instrument de realizare a propriilor ambitii), si atunci se revolta.

De asemenea, ei pot simti, pe baza reflectiei asupra propriei experiente de viata, ca viziunea parintilor asupra lumii si formulele lor de succes nu sunt tocmai bune sau adecvate momentului prezent.

Formulele de succes nu sunt vesnice, ele se schimba in functie de schimbarile sociale care le conditioneaza.

De pilda, la inceputul anilor ’90, majoritatea parin­tilor recomanda copiilor lor job-uri la stat, pentru ca erau stabile si descurajau orientarea catre sectorul privat.

Intre timp lucrurile s-au schimbat, generatia de parinti din prezent gandeste  exact opusul. Altfel spus, copiii descopera ca „harta (asupra lumii mos­tenite de la parinti) nu este teritoriul“.

Vorbim despre prapastie intre generatii atunci cand ne sar in ochi extremele si atitudinile rigide: parintii se ataseaza in mod excesiv, rigid, de anumite idei despre cum este sau cum ar trebui sa fie lumea, ignorand toate acele aspecte ale realitatii care le semnaleaza ca harta lor mentala asupra lumii are nevoie disperata de o actualizare; tinerii dezvolta o filosofie extremista si simplista conform careia „tot ceea ce e nou, e bun, tot ceea ce e vechi, este rau“.

La un nivel mai profund, la nivel emotional, conflictul intre generatii este trait asemenea unui conflict de putere. Parintele este autoritatea care dicteaza („eu te-am facut, eu te omor“, „cat timp traiesti in casa mea, trebuie sa faci cum spun eu“), copilul este persoana dependenta, care se supune.

Inevitabil, la un moment dat, de obicei in perioada adolescentei, apare rebeliunea copilului, razboiul lui pentru independenta. Si, astfel, ajungem la un alt nivel de profunzime: conflictul intre generatii este expresia unor dificultati de separare, atat ale parintilor, cat si ale copiilor.

Parintilor le este greu sa se desparta de copii si atunci cedeaza tentatiei de a-i infantiliza, astfel incat acestia sa para ca au in continuare nevoie de ei.

Copiilor le este greu sa se desparta de parinti si atunci, pentru a putea face totusi acest lucru posibil, folosesc strategia de a se focaliza pe partile negative ale acestora.

Intr-un fel, conflictul intre generatii este conflictul dintre doi copii. Mai exact, dintre un copil care plange furios pentru ca se simte respins, eventual abandonat, si un altul care vrea sa simta ca este suficient de puternic pentru a abandona si a-si urma calea proprie, imbratisand increzator viitorul.

Copilul care plange furios pentru ca se simte abandonat este parintele, iar lucrul acesta nu trebuie sa ne mire, am acceptat deja cu totii (sper, psihologia a demonstrat asta din plin) ca orice adult ascunde in interiorul sau un copil.

Cand spun „doi copii“, spun asta pentru a sublinia faptul ca amandoi – atat copilul, cat si parintele – au nevoie de crestere in plan emotional, psihologic.

Psychologies: Cum ar putea sa comunice mai bine persoanele din generatii diferite? Sa se apropie?

V. R.:

Maturizandu-se psihologic. Adultul intolerant, rigid si ingust la minte nu este altceva decat un copil necrescut.

Incurajand comunicarea autentica, exprimarea libera. Copilul are nevoie sa se simta in siguranta atunci cand spune adevaruri care nu convin parintilor.

Lucrand pentru a face tranzitia de la conflict la cooperare, de la dominatie la respect reciproc.

Din fericire, in prezent, observam o crestere in planul tolerantei care se soldeaza cu o diminuare a prapastiei dintre generatii: azi nu mai intalnim asa de frecvent cazuri in care parintii isi reneaga si isi dezmostenesc copiii pentru ca acestia nu au ales calea indicata de ei.

De asemenea, asistam la o revolutie in planul parenting-ului: daca generatiile trecute de parinti erau preocupate sa-si educe copiii in spiritul respectului pentru parinti si al obedientei fata de parinti („copiii trebuie sa asculte de parinti“), actuala generatie de parinti se concentreaza pe identificarea si respectarea nevoilor copilului.

Este un pas extraordinar, ale carui semnificatie si consecinte se vor intinde mult in viitor.

Psychologies: De ce, azi, unii tineri simt ca nu e timpul de casatorie, de exemplu, in vreme ce parintii lor deja se vad bunici?

V. R.: Tinerii sunt mai constienti de ceea ce inseamna o relatie pe termen lung si nu mai cred in acel „s-au casatorit si au trait fericiti pana la adanci batraneti“.

Sunt mult prea multe divorturi in jurul lor ca sa mai creada asta. Parintii privesc lucrurile din perspectiva dorintei proprii („ne-ati parasit, dati-ne niste nepoti la schimb“).

Psychologies: Se accentueaza oare diferenta odata cu patrunderea tehnologiei? Are tehnologia rolul de a-i aliena  pe membrii familiei? Ce vedeti in terapie?

V. R.: Personal, eu nu sunt atat de ingrijorat de a avansul tehnologic. Viitorul apartine tehnologiei, iar copiii au nevoie sa se adapteze acestor schimbari. Ar fi bine ca si noi, parintii, sa o facem.

Sunt multi parinti ingrijorati de faptul ca ai lor copii sunt „dependenti“ de tableta, dar eu vad in copilul absorbit de tableta copilul de altadata, copilul din generatia noastra, absorbit de lectura sau copilul care se refugia in lectura.

Sa nu sarim repede la simptom si sa confiscam tableta. Nu poti lua ceva fara a da altceva in schimb.

Poate ca un copil este dornic sa se conecteze excesiv la net pentru ca simte ca nu se poate conecta emotional la membrii familiei sale.

Echilibrul este calea, etalonul. Iar daca este sa fim sinceri cu noi insine, si noi ne petreceam timpul liber altfel decat o faceau parintii nostri.

Psychologies: Educatia tot mai cosmopolita si mai complexa de care au parte copiii, ii face pe acestia sa se departeze de ceea ce asteapta parintii de la ei? E bine sau e rau?

V. R.: Educatia, pe de o parte, si ritmul schimbarilor in plan socioeconomic, pe de alta parte. Ritmul accelerat al schimbarilor face ca asteptarile parintilor sa devina anacronice, iar previziunile lor sa se dovedeasca neadevarate.

E bine sau e rau? Cred ca e de bine ca noile generatii sa se adapteze schimbarilor, chiar si in impotriva asteptarilor parintilor.

Asa cum a demonstrat Darwin, supravietuirea (si succesul) depinde de capacitatea indivizilor de a se adapta schimbarilor.

Capacitatea de adaptare este o masura a inteligentei. Asadar, sa ne straduim toti, parinti si copii, sa fim inteligenti.

Psychologies: Cand incep parintii sa nu-si mai inteleaga copiii? In adolescenta? Mai devreme?

V. R.: A nu-ti intelege copilul, in conditiile in care ai fost si tu copil odata, inseamna a nu te intelege pe tine. Parcurgand diferite varste, copiii activeaza in parinti propriile framantari, dileme, nelinisti ale acestora traite la respectivele varste.

Diverse dorinte inconstiente si defensele asociate sunt reactivate in parinti. In cele mai multe cazuri, reactiile exagerate ale parintilor reflecta propriile temeri.

De exemplu, multi parinti se tem ca sexualitatea fiicelor lor sa nu scape de sub control. Este o proiectie: inconstientul parintelui abunda in fantezii sexuale reprimate.

Unii tati se tem ca fiii lor sa nu devina homosexuali. Este proiectia propriilor dorinte homosexuale latente, inconstente, asupra fiilor.

Alti parinti se tem ca ai lor copiii sa nu devina victime ale consumului de droguri: este o temere fata de propriile tendinte catre dependenta.

Bineinteles, se poate intampla ca aceste pericole sa fie foarte reale; mai ales ca, uneori, copiii au tendinta de a pune in act temerile (dorintele inconstiente) ale parintilor.

Psychologies: Dar copiii pe parinti? Cand incep sa para depasiti si anacronici?

V. R.: De obicei, in relatia cu parintii, copiii parcurg urmatorul ciclu: idealizare (parintii stiu ce-i mai bine, lucrurile sunt exact cum spun parintii ca sunt), indoiala, respingere, intoarcere (intelegere realista, „totusi avea dreptate tata atunci cand zicea ca…“).

Indoiala si respingerea apar in momentul in care gandirea critica a copiilor se dezvolta semnificativ, adica in perioada adolescentei.

La aceasta varsta, ei pot compara eficient diverse moduri de a gandi, de a pune problema.

Psychologies: Ce ar trebui sa gandeasca, la ce sa mediteze, ca sa afle valoarea fiecaruia in sistemul familial? Daca ar face un exercitiu de imaginatie sa isi reprezinte viata fara mama sau tata… cum ar fi oare? Ati recomanda asa ceva?

V. R.: Sa iti imaginezi viata fara mama si fara tata echivaleaza cu a-ti imagina cum e sa fii independent, pe propriile picioare, cum sa iti asiguri singur functiile de protectie, grija, suport, monitorizare, gandire critica, reflectie, organizare, planificare etc.

Practic, intregul parentaj si intregul sistem educativ institutionalizat vizeaza atingerea acestui stadiu. Ceea ce a scos insa in evidenta psihoterapia, este ca desprinderea emotionala se realizeaza mai greu, intrucat foarte multi parinti ascund in ei copii (sunt ei insisi copii la nivel psihologic), copii la care desprinderea nu s-a facut firesc, la varsta potrivita, ci au cunoscut respingerea si abandonul timpuriu.

Acesti parinti duc cu ei aceste rani si le este dificil sa se separe de proprii copii.

Nu este insa mai putin adevarat ca si copiilor le este greu sa se desparta de parinti: reprosurile inversunate pe care le adreseaza incontinuu parintilor, refuzul iertarii reprezinta dovezi in acest sens.

Acesti copii prefera sa ramana intr-o eterna atitudine rebela, acuzatoare si revendicativa, tocmai pentru a evita sa se gandeasca la separare, indepen­denta, autonomie.

Nu numai parintii au asteptari de la copii, ci si copiii au asteptari de la parinti. Reprosul cel mai intens pe care copiii il fac parintilor, desi aproape niciodata intr-un mod explicit, este acela de a nu fi fost perfecti, de a nu le fi oferit iubirea perfecta exact in forma perfecta dorita de ei.

A-ti imagina viata fara parinti, ca si a-ti imagina o viata fericita cu parintii, implica in mod deosebit a face doliul acestor dorinte infantile de a avea (de a fi avut) parintii ideali, perfecti.

Doar in momentul in care atingem un nivel de dezvoltare personala care sa ne permita sa acceptam propriile limite si limitele celorlalti, doar in momentul in care putem spune impacati ca „mama si tata au facut pentru mine tot ce au putut ei, de la nivelul de evolutie la care se aflau“, relatia cu parintii are sansa sa fie una fericita.

______________

Interviul de mai sus a aparut in revista Psychologies, decembrie 2014.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala

Maturizarea copilului poate schimba relatia dintre parinti? (Adevarul de Week End)

Adevarul (Elena Coroianu): Cum credeti ca este influentata relatia parintilor de copilul ajuns la adolescenta? Altfel spus, adolescenta este o perioada critica. Framantarile adolescentului ajung sa isi puna amprenta pe relatia parintilor?Teenager

Virgil Rîcu: Adolescenta copilului reactiveaza in parinti amintiri si propriile conflicte din perioada adolescentei lor. Privindu-si copilul adolescent, parintii isi reamintesc de propria adolescenta, de framantarile lor din acea perioada, de maniera in care au facut fata acelor framantari, dileme, conflicte cu care s-au confruntat atunci.

Ei tind sa-i impuna copilului aceleasi atitudini si maniere de rezolvare a problemelor. Ori, foarte posibil, aceste maniere de rezolvare a problemelor nu au fost aceleasi la ambii parinti. Ei pot sa se certe pe tema „cum este mai bine sa faci in cutare situatie”.

Adevarul: Exista situatii cand copilul si unul dintre parinti se aliaza (impotriva celuilalt parinte sau nu). Este aceasta o situatie benefica pentru copil? Dar pentru relatia dintre parinti?

VR: Aceste aliante se realizeaza mai ales atunci cand unul dintre parinti adopta o atitudine autoritara exagerata. Celalalt parinte nu este de acord si atunci se aliaza in ascuns cu copilul. Intr-un fel, este o strategie benigna de supravietuire in conditii de opresiune exagerata.

Se intampla insa si varianta „maligna”: unul dintre parinti (de obicei mama, dar nu intotdeaua) ii submineaza autoritatea celuilalt, il exclude pe acesta si il denigreaza constant in fata copilului. In felul acesta, copilul mosteneste un model relational disfunctional care-i va crea mari probleme in trairea intimitatii.

Adevarul: De multe ori cand copilul ajunge intr-o situatie neplacuta (face o “prostie”) parintii ajung sa se invinovateasca unul pe altul (“este vina ta ca a facut asta”, “tu stiai” sau in cazul fetelor, tatal o acuza pe mama: “asa ai educat-o”). in mod normal astfel de acuzatii nu ar tb sa existe. Pot aceste acuzatii sa strice relatia de cuplu? Ce este de facut in aceasta situatie?

VR: Daca privim dincolo de aparentele imediate, sesizam cu usurinta in aceste acuzații pareri de rau si enervare izvorata din neputinta. Cei care acuza o fac pentru a se debarasa de propriile sentimente de neputinta si vinovatie. In mod normal, aceste acuzatii n-ar avea cum sa strice o relatie solida intre parinti intrucat, dupa etapa de enervare, ies repede la lumina parerile de rau.

Adevarul: Adolescenta copilului ii transforma pe parinti din modele, “eroi”, in antieroi si obiectul criticii lor severe. Cum ii castigi increderea unui adolescent? Cum comunici cu el?

VR: Adolescentul se razvrateste impotriva autoritatii parentale si are nevoie sa faca asta, ii este benefic. Fara aceasta rebeliune, ei nu s-ar putea separa in plan psihic de parinti, nu ar putea deveni autonomi, nu ar putea deveni adulti, nu si-ar putea asuma propria autoritate, propria putere.

Dar rebeliunea este doar o parte din intregul tablou. Cealalta parte se refera la faptul ca adolescentul are inca nevoie de sustinere, de afectiune. In multe momente, el este inca un copil.
Ce poate face un parinte este sa inteleaga intregul tablou: sa tolereze rebeliunea, critica adolescentului, sa nu incerce sa le inabuse prin demonstratii in forta a autoritatii parentale; de asemenea, sa-si sustina emotional copilul, sa-l incurajeze, sa transmita mesajul ca are incredere in fondul bun al adolescentului si in capacitatea acestuia de a discerne ceea ce este bine pentru el.

Adevarul: Parintii au tendinta sa fie cat mai protectori. Cum iti stavilesti aceasta pornire pentru a nu-i crea copilului un handicap in loc de avantaj? De multe ori pe aceasta tema sunt si discutii in cuplu. Cum le depasesti?

VR: Atitudinea hiperprotectoare a parintelui echivaleaza cu o mare neincredere in capacitatea copilului sau de a se descurca singur.

Daca parintele este atent si sincer cu sine, poate descoperi ca aceasta neincredere in copil este fie o proiectie (parintele nu are incredere nici in sine si atunci gandeste ca si copilul sau e la fel), fie  este o dorinta ascunsa ca acesta (copilul) sa nu se descurce singur.

Multe mame se regasesc in acest ultim caz. De ce o mama si-ar dori ca al sau copil sa nu se descurce singur? Ca sa nu o paraseasca, ca sa aiba intotdeauna nevoie de ea.

Adevarul: Ce faci daca vezi ca partenerul tau “sufoca” inca din fasa orice pornire de independenta a copilului? Cum gasesti echilibrul (si al relatiei dintre parinti si al partenerului cu copilul?)

VR: Este util sa constientizam ca orice intervenție in forta poarta in sine amprenta fricii. Parintele care sufoca in fasa orice pornire de independenta a copilului este un parinte care se teme foarte tare.

De ce se teme?De propriile fantezii! In special fantezii legate de ideea de (in)dependenta, de lipsa de control, pe care le proiecteaza asupra copilului.

 De exemplu, un parinte (mama sau tata, in egala masura) se poate teme ca daca nu este strict(a) cu fata sa adolescenta, aceasta isi va face de cap si se va comporta ca o curva – aceasta fantezie vorbeste mai mult despre parinte decat despre fata: parintele are multe conflicte nerezolvate legate de propria sexualitate, inconstientul parintelui abunda de fantezii sexuale reprimate;

 Sau un parinte se teme ca fiul sau se va inhaita cu tot felul de derbedei si va deveni un „drogat” sau un delincvent – aceasta fantezie vorbeste de asemenea mai mult despre parinte: inconstientul parintelui musteste de dorinte dependente sau agresive.

In fine, un parinte poate strivi in fasa pornirile de independenta ale adolescentului pentru ca exact asta au facut parinții lui cu el, iar acum, la randul sau, face si el acelasi lucru cu copilul sau (mecanismul se numeste identificarea cu agresorul).

Deci, daca partenerul tau sufoca in fasa pornirile de independenta ale copilului, cauta un moment potrivit pentru a-l intreba de ce se teme de fapt.

_______________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Maturizarea copilului poate schimba relatia dintre parinti’ aparut in Adevarul Week End, 10 mai 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

Leave a comment

Filed under Uncategorized

De ce contrariile se atrag (Adevarul de week end)

Adevarul (Elena Coroianu): Cu cat două persoane par mai diferite, cu atat par sa fie mai atrase una de cealalta. Poate fi relatia lor una de succes pe termen lung sau diferentele ajung sa isi spuna cuvantul? Altfel spus, contrariile se atrag, dar pentru cata vreme?

Virgil Rîcu: Peste tot vedem exemple de cupluri formate in baza criteriului de complementaritate: un introvertit cu o extravertita, o pragmatica cu un idealist, o persoana dominanta cu una supusa, o persoana sobra, austera cu una plina de vicii, o rafinata cu un „golan” („Doamna si vagabondul”), o persoana oversexy cu una frigida, o altruista cu un zgarcit egoist, o hiper-responsabila cu un iresponsabil etc.

Este clar ca extremele (contrariile) se atrag. De ce se atrag este insa mai putin clar.

Intuim cumva ca extremele se atrag pentru a se completa. Ele sunt extreme, adica departe de punctul de echilibru, si au nevoie de contrariul lor pentru a se echilibra. Daca o persoana situata la o extrema se cupleaza cu o persoana aflata la cealalta extrema, entitatea cuplului ofera o medie care se apropie de echilibru, adica de functionarea optima.

Daca perspectiva comuna porneste de la afirmatii de genul „Ea este total diferita de el” sau „El este exact opusul ei”, abordarea psihanalitica contrazice aceasta perspectiva si ofera o viziune interesanta asupra acestor cupluri.

Dpdv psihanalitic, in ciuda aparentelor, acesti oameni nu sunt atat de diferiti.
Multi dintre noi suntem familiarizati deja cu ideea ca oamenii functioneaza pe doua niveluri, unul constient si altul inconstient, iar ceea ce se promoveaza, se declara la nivel constient poate fi sustinut sau contrazis de ceea ce se intampla la nivel inconstient.

Astfel, un copil (sa zicem o fetita) care este „dresat” strict, in ideea de a avea o educatie distinsa, isi va reprima foarte puternic tendintele naturale (sexuale si agresive). Acestea nu dispar, cum si-ar dori parintii, ci doar „coboara” in inconstient. La varsta adulta, se poate intampla ca aceasta persoana sa se simta atrasa „inexplicabil” de barbati „dezinhibati”, grosolani, grobieni, care intrupeaza tot ceea ce a reprimat ea de-a lungul istoriei sale personale si astfel avem scenariile „Doamna si vagabondul”, „Frumoasa si bestia” etc.

Privind big-picture-ul, ea si el nu sunt atat de diferiti. El corespunde partii inconstiente refulate din ea. Prin relatia cu el, ceea ce ea a refulat se intoarce la ea. Ea traieste deci cu ceea ce a respins, dar – atentie! – inca nu indrazneste sa isi asume constient.

In mod analog, un barbat „iresponsabil” isi „externalizeaza” partea sa responsabila pasand acest rol unei partenere care il preia cu satisfactie ascunsa; la randul sau, partenera hiper-responsabila nu poate tolera propriile dorinte „vicioase” si „iresponsabile” si atunci le „depune” la partenerul infantil, iresponsabil si vicios.

Inconstientul unui introvertit timid mocneste de dorinta de a fi pe scena, in lumina reflectoarelor; nu indrazneste insa sa isi asume aceste dorinte si atunci se cupleaza cu o extravertita volubila si dezinvolta care devine purtatoarea de cuvant a cuplului.

Alt exemplu: o persoana se construieste pe sine ca idealista prin reprimarea „curiozitatilor” sale pragmatice pe motiv ca nu vrea „sa se murdareasca” cu acele aspecte „meschine” care tin de bani; totusi aceasta idealista se casatoreste cu o persoana pragmatica, care personifica ceea ce ea a reprimat. La nivel constient, idealista il dispretuieste pe pragmatic; la nivel inconstient, ea hraneste, incurajeaza placerile pragmaticului si se bucura de avantajele aduse de acesta.

In mod similar, o persoana excesiv dominanta, agresiva, sadica, afiseaza aceste trasaturi in lumina reflectoarelor, dar in culisele mintii ei mocnesc multe  dorinte masochiste, de dependenta si pasivitate pe care ea nu le tolereaza. Prin urmare, isi gaseste un partener care sa intruneasca aceste trasaturi pe care nu le poate tolera la propria persoana si in felul acesta se intregeste.
La randul sau, partenerul submisiv, victima, masochist,  are mintea imbibata de fantasme agresive pe care nu indrazneste sa si le asume si atunci se cupleaza cu cineva care este dispus sa o faca.

Rezumand, partenerul complementar este o oglinda pentru noi, el intrupeaza acele trasaturi din inconstientul nostru pe care noi nu indraznim sa ni le asumam.

Cat dureaza relatia contrariilor?
Poate dura foarte mult, dat fiind faptul ca aceasta relatie furnizeaza o reintregire, o completare, o echilibrare pentru fiecare din membrii cuplului.

In momentul in care unul din membrii cuplului se dezvolta personal, recunoscandu-si si asumandu-si tendintele reprimate pana atunci, prezenta celeilate extreme nu mai este atat de necesara. Cealalta persoana are acum sansa sa se schimbe la randul sau. Daca va refuza aceasta oportunitate, poate parasi cuplul cautandu-si un partener care sa fie ceea ce actualul partener a fost candva, dar acum refuza sa mai fie.

___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘De ce ajung sa formeze un cuplu oameni extreme de diferiti’ aparut in Adevarul Week End, 3 mai 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala, Psihoterapie si psihanaliza, Uncategorized

Persoane care “iubesc prea mult” (Adevarul de week end)

Adevarul (Elena Coroianu): Vom vorbi despre femei care iubesc prea mult, pornind de la cartea omonima scrisa de Robin Norwood. Numeroase persoane isi aleg parteneri cu probleme din dorinţa de a-i schimba, de a-i salva. Psihoterapeutul american Robin Norwood spune despre aceste persoane ca „iubesc prea mult“.

Multe persoane cred ca iubirea poate rezolva orice problema. De unde porneste aceasta credinta? In ce masura este adevarata? Se aplica si barbatilor si femeilor?

Virgil Rîcu: Gandul care imi vine in minte este ca aceasta credinta (conform careia iubirea poate rezolva orice problema) isi are originea in gandirea magica a copilului.

Un copil simte mult si iubeste mult; dar gandirea lui este o gandire rudimentara, in formare. Sigur, uneori copiii ne surprind cu niste observatii de-a dreptul geniale, totusi mintea se formeaza in timp si are nevoie de un antrenament special sub influenta factorilor socio-culturali pentru a se dezvolta.
In planul evolutiei societatii, de exemplu, gandirea stiintifica este o achizitie relativ recenta si – de ce sa nu recunoastem – nu toti adultii de azi si-au insusit-o.

Prin urmare, viziunea unui copil este pura, inocenta, plina de iubire, dar in acelasi timp o viziune care reflecta dezechilibrul intre afect si intelegere. Solutiile copilului vor purta aceasta amprenta a „excesului” de sentiment si a „carentei” de intelegere: iubirea rezolva orice problema.

Ceea ce invatam cu totii – din pacate, the hard way – in decursul vietii, este ca iubirea trebuie echilibrata de o intelegere profunda daca vrem ca lucrurile sa iasa bine si sa suferim mai putin.

Adevarul: Autoarea spune ca femeile care iubesc prea mult sunt cele care intra (poate inconstient) intr-o relatie cu probleme. Sau mai bine zis cu un partener cu probleme (dependent de alcool sau altceva). Ce se ascunde in spatele acestor alegeri? Cum se realizeaza ele?

VR: Ideea de baza in viziunea psihodinamica asupra dezvoltarii personalitatii este aceea ca toti ne construim in functie de experientele relationale cu figurile parentale in copilarie.

Daca mama a fost perceputa ca fiind rece si rejectanta, in relatiile adulte vom cauta persoane reci si rejectante (in dorinta de a conserva relatia cu mama) sau noi vom fi persoane reci si rejectante (ne vom identifica cu mama).

Daca tata ne-a abandonat, abandonul va fi o tema ce se va juca in relatiile noastre de cuplu sau in relatie cu proprii copii.

Relatiile cu figurile parentale in timpul copilariei ne „formateaza” specific (expertii in neurostiinte pot descrie acest fenomen in termeni de trasee neuronale sau populatii neuronale activate sau mult decat altele), astfel incat vom rejuca aceste scenarii relationale iar si iar in decursul vietii, recrutand inconstient parteneri special inzestrati pentru a juca rolul personajelor din scenariile noastre.

De exemplu, daca unul din parinti de care am fost foarte atasati a fost alcolic, traseul minimei rezistente este sa dezvoltam o slabiciune pentru alcoolici sau sa devenim noi alcoolici. Emotional, nu vom putea face „clic” cu persoanele nealcoolice, echilibrate, si vom rationaliza asta spunand ca astfel de persoane sunt „mult prea normale”, „conformiste”, „plictisitoare”.

Este ca si cum experientele noastre relationale din frageda copilarie ne-ar seta un prag de sensibiliate emotionala. Daca o suferinta nu este suficient de intensa, daca problemele unui om nu sunt suficient de dramatice, nu putem fi sensibilizati emotional pentru ca stimulul este prea slab pentru a genera o reactie in noi.

Adevarul: Inteleg din cartea amintita mai sus ca femeile cu astfel de experiente in copilarie iti indreapta la maturitate toata atentia spre relatia cu un barbat, in timp ce un barbat cu astfel de probleme isi va indrepta obsesia spre cauze externe: cariera, sport, hobbyuri. Este adevarata aceasta teorie? Puteti sa o explicati putin?

VR : Un barbat care se canalizeaza excesiv pe cariera, sport, hobby-uri in detrimentul relatiilor face aceste lucruri pentru a se proteja. Cariera, sportul, hobby-urile sunt pentru el un teren sigur, unde are sentimentul ca poate controla lucrurile. Spre deosebire de relatii, unde experienta sa timpurie i-a demonstrat ca lucrurile pot scapa lesne de sub control; nu poti avea incredere in ceilalti pentru ca te mint, te manipuleaza, te lasa la greu, te folosesc, te parasesc tocmai cand ai mai multa nevoie de ei etc.

Adevarul: De ce simt oamenii nevoia sa-i schimbe celuilalt viata in bine, sa-l salveze? Și care sunt sansele reale sa se intample asta? Ce se ascunde in spatele dorintei de a fi „salvator“?

VR : Sa ne imaginam ca suntem intr-o masina pe care o conduce altcineva. La un moment dat, soferul atipeste si exista riscul coluziunii cu un alt vehicul. Observand asta, ne panicam si il alertam din toate puterile pe sofer.
Facand asta, vrem sa il salvam pe el? Vrem sa il salvam numai pe el? Cred ca raspunsul sincer este ca vrem sa il salvam pe el, dar si pe noi in egala masura (sau poate chiar in mai mare masura), poate si pe cei din vehiculul cu care riscam sa coluzionam.

Cei care isi asuma rolul de salvator sunt persoane care in copilarie au simtit ca adultii dragi lor (parinti, bunici etc) si de care ei depindeau in mod firesc au fost pe cale sa derapeze, sa se scufunde, sa deraieze (psihologic, bineinteles).

Sesizand asta, copiii au simtit panica si s-au straduit sa-i trezeasca, sa-i ajute, sa-i repare, sa-i vindece.
Aceasta situatie si acest rol i-au marcat, i-au „formatat”, astfel incat la varsta adulta inconstient ei  merg in directia in care s-au „specializat”.
Mai mult, cei din jur simt competentele lor de salvator si inconstient ii invita sa joace acest rol pentru ei.

Adevarul: Aceste persoane au speranta ca rezolvand problema partenerului, acesta la randul lui va face la fel cu problemele lor?

VR: Rezolvarea problemelor partenerului inseamna transformarea acestuia intr-o fiinta care sa le iubeasca, ocroteasca, ingrijeasca, rasfete.

Adevarul: Care sunt experientele copilariei care iti pot marca viata (respectiv actiunile) de adult?

VR: Rejectia, abandonul, excluderea, umilirea, ironizarea si ridiculizarea, boala sau moartea prematura a unui parinte, violenta, intruzivitatea, hiperprotectia, perfectionismul etc.

___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Dragostea in exces poate dauna fericirii?’ aparut in Adevarul Week End, 5 aprilie 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

2 Comments

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala