Vrei sa incepi o psihoterapie sau un proces de dezvoltare personala? E bine sa fii pregatit pentru asta!

Asemeni tuturor sanselor si oportunitatilor importante din viata unui om, sansa unei psihoterapii poate fi ratata extrem de usor.

In acelasi timp, se spune ca norocul nu ii ocoleste niciodata pe cei pregatiti.

Deci, daca vrei sa incepi o psihoterapie sau un demers serios de autocunoastere si dezvoltare personala, este bine sa fii pregatit(a).

Asta inseamna ca…

1) Esti dispus sa vorbesti despre gandurile, emotiile si sentimentele tale. Cu cat mai sincer, cu atat mai bine.

Recomandarea shakespeariana “Mai presus de orice, fii sincer cu tine insuti” exprima esenta demersului psihoterapeutic autentic.

Un psihoterapeut nu iti ia durerea cu mana, nu iti ofera elixiruri si pilule magice, nu te vindeca prin puterea gandurilor sale bune. El iti spune ca in spatele oricarei probleme sta un noian de ganduri, emotii, dorinte, fantezii neexprimate, ignorate, inabusite, negate si neasumate. Sarcina ta – ca si client – este ca, sub indrumarea lui, a terapeutului, sa vorbesti despre toate aceste lucruri inabusite pentru a le scoate la lumina si a le pune in ordine (a le clarifica, a le gasi sens).

Progresul in psihoterapie se realizeaza pe masura ce iti dezvolti capacitatea de autoobservare (care e de dorit sa devina in timp o a doua natura), capacitatea de a-ti verbaliza gandurile, emotiile si de a reflecta asupra lor, precum si abilitatea de a surprinde intentiile din spatele comportamentelor.

2) Vrei sa iti organizezi viata de asa natura incat sa poti veni regulat la sedinte.

Psihoterapia este un antrenament intensiv, riguros, sustinut, al unor abilitati psihologice esentiale pentru viata; si asa cum un sportiv care doreste rezultate deosebite se automotiveaza puternic sa vina la antrenamente, indiferent de vreme, trafic sau starea de spirit, la fel un client de psihoterapie trebuie sa participe regulat la sedinte daca isi doreste o crestere semnificativa a calitatii vietii sale.

3) Esti de acord ca rezultatele (ceea ce obtii) depind in mod direct de investitia (timp, energie, bani) pe care o faci.

Un adevarat practicant Zen mediteaza in fiecare zi. Un pasionat de Tai Chi, Yoga sau qigong practica zilnic. Alte persoane fac jogging in fiecare dimineata  sau merg la sala de mai multe ori pe saptamana.

In mod similar, frecventa sedintelor este importanta in dezvoltarea personala.

1 sedinta pe saptamana este frecventa minima, 2 sedinte/saptamana reprezinta o frecventa moderata, iar 3 sedinte/ saptamana inseamna un ritm de lucru intensiv.

4) Esti dispus sa iti asumi responsabilitatea pentru alegerile tale si pentru situatiile de viata in care te afli.

Puterea de a schimba lucrurile apartine doar acelora care constientizeaza propria contributie la crearea situatiilor in care se afla si si-o asuma.

Cei care invoca exclusiv circumstantele nefavorabile sau relele intentii ale celorlalti pentru ceea ce li se intampla, se deposedeaza singuri de puterea de a realiza o schimbare.

Raportat specific la cadrul psihoterapeutic, asumarea responsabilitatii implica constientizarea faptului ca, daca intarzii la sedinte, o faci pe timpul tau (sedinta nu se prelungeste cu durata intarzierii tale, ci se termina la momentul programat sa se termine) iar daca absentezi de la sedinte, o faci pe banii tai (sedintele de la care absentezi se platesc).

5) Relatia terapeutica este esentiala pentru buna desfasurare a procesului de dezvoltare personala. Ea este asemenea unui vas in care au loc procesele specifice terapiei, in care clientul isi depoziteaza trairile sale emotionale intime. Daca vasul este fisurat, el se poate sparge si totul se duce de rapa.

De aceea, este extrem de important sa gasesti nu numai un terapeut competent, ci si unul in care sa simti ca poti avea increderere, cu care sa simti ca poti rezona, in fata caruia sa simti ca te poti deschide emotional.

Iar atunci cand gasesti un astfel de terapeut, asigura-te ca nu ai sa fisurezi tu vasul prin atitudini nepotrivite.

6) Proverbele Graba strica treaba si Lenesul mai mult alearga se regasesc din plin in sfera psihoterapiei.

Nu te grabi prea tare pentru ca risti sa ratezi cele mai pretioase lucruri.

Si nu uita ca a promite cuiva rezultate spectaculoase peste noapte, fara ca cel in cauza sa trebuiasca sa depuna vreun efort special, este apanajul sarlatanilor, nu al profesionistilor.

Bion, un faimos psihanalist britanic, i-a spus odata unui pacient nu mai putin celebru, Samuel Beckett: “Dvs sunteti cea mai importanta persoana pe care o veti intalni vreodata!”

Prin urmare, nu fii grabit si nu fii superficial, ca nu cumva sa ratezi intalnirea vietii tale.

________________________________________

P.S. Daca te angajezi sa respecti exigentele de mai sus, nu exista niciun motiv pentru care psihoterapia sa nu dea roade. Dimpotriva, se intrunesc conditiile pentru ca experienta psihoterapiei sa devina unul din cele mai bune lucruri care ti s-au intamplat in viata.

Leave a comment

Filed under Dezvoltare personala, Psihoterapie si psihanaliza

Despre Emotii, Conflicte si Depresie in Organizatii (Revista Cariere, oct 2018)

Revista Cariere: Munca in corporatii te face mai predispus la o epuizare emotionala?

Virgil Rîcu: Sunt destul de multi corporatisti care se plang de serviciul lor, sunt revoltati de ceea ce se intampla in organizatia lor si declara ca lucrurile au devenit insuportabile.
Daca ii ascultam atent, observam usor ca aceste persoane nu se refera specific la job-ul lor (la sarcinile specifice pe care le implica fisa postului), ci la presiunile exagerate si de multe ori gratuite (!) pe care sefii lor le exercita in mod continuu sau la conflictele cu colegii.
Am putea concluziona ca marea parte a energiei acestor angajati nu se consuma in indeplinirea sarcinilor uzuale de serviciu, ci in gestionarea stresului emotional provocat de interactiunea cu sefii si colegii lor. Altfel spus, ceea ce ii epuizeaza nu este indeplinirea task-urilor uzuale, ci atmosfera conflictuala de la serviciu.business woman headache

Orice corporatie/organizatie implica inevitabil o structura de putere. Si oriunde exista o structura ierarhica, de putere, intre indivizi exista si riscul abuzului de putere, precum si riscul instaurarii unui tip de relatii sado-masochiste la nivel emotional.

A pune presiuni mari, exagerate, si de multe ori gratuite asupra subordonatilor este un comportament sadic. Prin repetarea acestui comportament sadic, se instaureaza un tip de relatie sado-masochista la nivel emotional intre sef si subordonati.

Dar n-as vrea sa se inteleaga ca problemele sunt intotdeauna la sefi sau cu sefii.
Conflictele se regasesc si intre „peers”, intra- si inter-departamental. Intr-un mediu competitiv, ambitia si agresivitatea sunt un dat, iar frustrarile inevitabile. Conflictele, de asemenea.

„Off the record”, limbajul corporatist in sine este o marturie convingatoare pentru caracterul sado-masochist al relatiilor.
Comparatia cu „negrii de pe plantatie” (”managementul ne trateaza de parca am fi negri pe plantatie”) trimite in mod direct la o relatie tip stapan-slav specifica relatiilor sado-masochiste.
De asemenea, e suficient sa luam in consideratie frecventa folosirii verbului „a trage” (”colega mi-a tras-o rau la faza asta”), pentru a sesiza acest aspect sado-masochist al relatiilor in cadrul corporatiilor.

Aceste conflicte sunt, de departe, zona cea mai investita energetic. In doze mici, conflictele incita, fascineaza, exercita o atractie „dubioasa”, „adrenalizeaza” atmosfera. In doze mari si permanentizate, conflictele epuizeaza, demotiveaza, deprima.

Sentimentul ca nu contezi pentru ceilalti, ca orice ai spune nu esti ascultat, ca orice ai face nu faci bine si oricat ai munci nu e destul – toate aceste au puternic efect demotivant si deprimant.

Revista Cariere: Obsesia pentru indeplinirea obiectivelor poate duce la depresie si diverse dezechilibre emotionale?

Virgil Rîcu: Orice obsesie, fie ea si pentru indeplinirea obiectivelor, este deja un dezechilibru emotional.
Daca o privim din perspectiva acelui „Vreau mai mult si vreau acum” (”I want more and I want it now!”), nuanta infantila a obsesiei pentru rezultate spectaculoase devine evidenta.
Daca obsesia pentru indeplinirea obiectivelor este rezultatul fricii de consecintelele neindeplinirii lor… vorbim de un climat organizational caracterizat de nesiguranta, anxietate, panica.
Un sef care tipa la angajati este, in cele mai multe cazuri, un sef speriat. El nu are solutii si paseaza mai departe, catre subordonati, presiunea pe care superiorii lui au pus-o pe el.
Depasind un anumit prag, frica paralizeaza gandirea, nu o stimuleaza. Este terenul propice pentru aparitia gandurilor de genul „Nu voi putea. Nu voi fi in stare. Voi pierde tot.” Pericolul aparitiei depresiei anxioase se apropie amenintator.

Este important ca top managementul sa initieze provocari in vederea stimularii progresului si cresterii, dar la fel de important este sa se asigure ca cererile pe care le emite vor genera un stres pozitiv, nu unul negativ.

Revista Cariere: Care sunt punctele comune ale pacientilor dvs cu depresie, burnout sau care nu isi regleaza problemele emotionale?

Virgil Rîcu: Depresia, mai exact depresia reactiva, apare in general ca o reactie la o pierdere.
De exemplu:
– Persoana in cauza pierde pe cineva drag – prin separare, divort, deces;
– isi pierde job-ul (este concediat, retrogradat, pensionat);
– anumite evenimente ii afecteaza imaginea de sine, felul in care este perceput de ceilalti: pierde respectul celorlalti, aprecierea lor.

Depresia apare, de asemenea, ca urmare a intoarcerii agresivitatii catre interior: avem un conflict cu cineva, dar nu indraznim sa ne exprimam, sa infruntam persoana respectiva si atunci ne suparam pe noi insine, ne criticam pe noi insine, ne invinovatim pe noi insine. Depresia ascunde de obicei multa agresivitate reprimata.

Fenomenul de burnout poate fi legat in unele cazuri de o depresie latenta. Unele persoane se apara de depresie prin ceea ce psihanalistii numesc aparari maniacale – concret, persoana adopta (fara sa fie constienta de asta) atitudini si comportamente opuse celor depresive: veselie exagerata, entuziasm bizar, activism crescut, dar cumva nelalocul lui…In felul acesta, persoana neaga pericolul depresiei, vrea sa se convinga ca depresia nu o va ajunge.
Acest activism crescut, ca si refugiul in munca (pentru a nu ne gandi la ceea ce ne doare), pe termen lung epuizeaza: apare fenomenul de burnout.

Ca o regula generala, problemele psihologice sunt (aproape) intotdeauna legate de calitatea relatiilor cu persoanele apropiate si semnificative pentru cel in cauza (persoanele din familie, colectivul de la serviciu etc).

Revista Cariere: Cat tine de individ si cat de cultura organizationala a companiei pentru a preveni intrarea in depresie? Care sunt principalele metode de tratament?

Virgil Rîcu: Unele persoane sunt mai vulnerabile decat altele in ceea ce priveste aparitia depresiei si a altor probleme emotionale.
De regula, cei care au fost supusi unor traume in copilarie sunt mai vulnerabili si mai dispusi sa dezvolte probleme emotionale.
Unele din aceste persoane au o stima de sine scazuta, rezistenta redusa la stres, tendinta de a se descuraja rapid. Un mediu organizational conflictual, in care presiunea este notabila, poate impinge acest gen de oameni in depresie.

As vrea sa mentionez insa ca probleme emotionale nu inseamna neaparat ceea ce societatea percepe drept fragilitate. Traumele pot genera „personalitati accentuate”, lideri carismatici, inovatori, savanti excentrici. (Steve Jobs este un exemplu tipic).
Astfel de oameni ajung usor in functii de conducere, dar mai devreme sau mai tarziu, incarcatura traumatica incapsulata in personalitatea lor ii va impinge catre acte (auto)distructive sau abuzive.

Revista Cariere: Este nevoie ca liderii companiilor sa creeze o cultura organizationala in care angajatul sa poata avea grija de el insusi, nu doar fizic, ci si emotional sau psihic/psihologic? Cum se poate face asta? Ce recomandari puteti face?

Virgil Rîcu: Este important ca liderii sa constientizeze importanta climatului emotional in organizatiile pe care le conduc si sa adopte un set de bune practici menite sa construiasca un climat emotional care sa favorizeze dezvoltarea companiei si nu unul care sa o sufoce.

Acest set de bune practici ar fi de dorit sa ia in calcul cateva aspecte:
– Respectul conteaza. Enorm. Cei mai multi angajati se simt fie deprimati, fie puternic resentimentari atunci cand percep ca nu sunt respectati.

–  Nevoia de siguranta este o nevoie esentiala a oamenilor.
Si, indiferent cat de entuziast declara unii ca ei vor sa lucreze si sa traiasca „in afara zonei de confort”, vorbele lor nu vor fi sustinute de fapte.
Imersiunile in afara zonei de confort vor trebui intotdeauna alternate cu „intoarceri la baza de siguranta”. Provocarile nu trebuie sa depaseasca un anumit prag si o anumita frecventa – altfel spus, e nevoie sa se lucreze in zona de stress pozitiv.

– Cand se urmareste implementarea unei schimbari, aceasta trebuie pregatita si comunicata cu grija pentru a atenua anxietatile paranoide care exista latent in orice om (atitudini de neincredere, suspiciune, tendinta de a interpreta intentiile managementului ca fiind ostile).

– Un alt lucru important de luat in calcul este faptul ca structurile organizationale favorizeaza regresiile emotionale: angajatii tind sa se comporte ca niste copii.

Oricine a fost intr-un teambuilding a putut observa ca angajatii par a se comporta precum niste liceeni aflati in tabara.

Lasand de o parte teambuilding-urile, in multe momente, angajatii se pot comporta precum niste copii gelosi si rautaciosi, evita asumarea responsabilitatii, paseaza responsabilitatea altora. Inclusiv luptele inter-departamentale par a semana uneori cu niste lupte intre grupuri de copii in care unii incearca sa para mai „smecheri” decat altii.

Insusi limbajul folosit („vreau sa cresc in organizatia asta”) sugereaza prezenta sentimentului de a te simti, cel putin partial, copil.

Ori, regresiile emotionale sporesc intensitatea nevoii de siguranta, precum si dependenta emotionala. Si implicit sentimentul de vulnerabilitate.

Prin urmare, cred ca este extrem de important ca liderii sa adopte un stil de conducere menit sa maturizeze si nu sa infantilizeze angajatii.

Sigur, lucrurile se complica si mai mult atunci cand in pozitiile de management sunt promovate persoane care nu au atins maturitatea necesara.

Psihanaliza a descoperit ca procesele de maturizare sunt profund stimulate de procesul de reflectie consecventa asupra emotiilor, gandurilor si experientelor proprii, precum si asupra experientelor legate de relatiile cu ceilalti.

Daca liderii pot crea o cultura organizationala care sa aprecieze si sa promoveze aceste procese de reflectie si autoreflectie, atat angajatii, cat si organizatia ar avea de castigat.

Intr-o anumita masura, programele de training si de coaching vizeaza acest lucru, dar ele se focuseaza in principal pe constientizarea acelor factori care influenteaza eficacitatea, eficienta, atingerea obiectivelor si de obicei, au o durata scurta, insuficienta pentru sedimentarea achizitiilor.

Metaforic vorbind, este ca si cum, in aceasta etapa a evolutiilor lor, organizatiile se focuseaza pe procesele de asimilare (a inghiti informatie, cat mai multa si cat mai repede), dar mai putin sau deloc pe procesele de digerare/metabolizare a informatiilor.

Aceste procese de digerare/metabolizare sunt realizate prin acel demers consecvent de reflectie si autoreflectie de care vorbeam mai devreme.

Mai concret spus, presiunea obiectivelor si dinamica relatiilor in organizatie genereaza o mare incarcatura/tensiune emotionala care, in ciuda pericolului major pe care il reprezinta, in prezent nu este luata in calcul, nu este adresata.

Poate candva, in viitor, organizatiile vor oferi anagajatilor posibilitatea de a beneficia, la cerere (!), de servicii psihologice de calitate in cadrul carora angajatii sa poata vorbi despre experientele lor emotionale in cadrul organizatiei, despre framantarile si nelinistile lor, despre conflictele in relatiile cu ceilalti, despre felul in care job-ul le afecteaza viata personala si viceversa, despre aspiratiile lor si despre cum ar putea deveni mai eficienti si mai fericiti. Si ar face asta in prezenta unui psiholog special antrenat sa asculte atent si pe mai multe niveluri (constient & inconstient), preocupat sa inteleaga si nu sa judece, ale carui interpretari ar putea aduce schimbari de perspectiva intr-o maniera noninvaziva.

Aceste servicii psihologice nu trebuie confundate cu cele de training sau coaching, in care focalizarea pe rezultate specifice pune un plus de presiune pe participant.

Am putea sa le numim daca vreti un fel de „reflective partnership”, in care angajatul ar lucra cu un psiholog (psihoterapeut) intr-o maniera relaxata pentru a se detensiona emotional, pentru a se cunoaste mai bine pe sine si a intelege sursa conflictelor sale interne si interpersonale, pentru a explora solutii la provocarile pe care job-ul si viata in organizatie i le ridica.
Rezultatele vizate ar fi niste manageri mai calmi, mai putin conflictuali, mai echilibrati, mai relaxati, mai disponibili, mai capabili sa genereze o atmosfera pozitiva, mai intelepti etc.

Nu stiu cate organizatii au atins nivelul de evolutie pentru a realiza importanta acestui tip de servicii… Poate ca locul lor e intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat.

Cred insa ca exista deja unele companii care in prezent ar putea include in pachetul de compensatii si beneficii, pe langa abonamentul pentru mers la sala si un abonament pentru mers la psiholog… pentru managementul stresului, pentru mangementul conflictelor, pentru managementul „negativismului”, pentru autocunoastere si evolutie personala.

Bineinteles, angajatii care simt ca ar putea beneficia de pe urma unor astfel de demersuri/servicii nu trebuie sa astepte implicarea organizatiei, pot apela la ele pe cont propriu – asa cum multi deja o fac.

Revista Cariere: Ce ne implineste cu adevarat la serviciu?

Virgil Rîcu: Pentru orice angajat, organizatia in care lucreaza ofera o scena pe care acesta isi joaca relatia cu autoritatea (puterea) si unde incearca sa-si satisfaca nevoile de siguranta, de apartenenta, de recunoastere, de apreciere si – de ce sa nu recunoastem deschis – nevoile de influenta si putere.
Putem spune ca moralul angajatilor depinde de masura in care aceste nevoi sunt satisfacute.

Oamenii sunt diferiti: pentru unii conteaza mai mult stabilitatea si armonia relatiilor cu ceilalti; pentru altii, a dobandi influenta si putere este focusul principal.

De ce se intampla asta? De obicei, istoria personala a fiecaruia ofera o cheie pentru descifrarea motivatiilor inconstiente.

O persoana, care a suferit foarte mult in copilarie vazand cum mama sa se lupta cu cancerul, vrea acum sa se faca medic si sa gaseasc leac bolilor incurabile.

 O alta persoana este foarte competitiva si vrea sa demonstreze ca este cea mai buna din departamentul sau: in felul acesta continua, fara sa stie, competitia din copilarie cu sora sa pentru aprecierea si afectiunea tatalui. Doar ca acum colegele sunt in locul surorii, iar seful in locul tatalui.

Un barbat a suferit foarte mult in liceu din cauza colegilor care il dispretuiau si ii adresau replici umilitoare pentru ca era sarac. Ca adult, munceste acerb pentru a fi mai bogat decat toti fostii colegi: motivatia sa rezida in dorinta de razbunare.

Observam din exemplele de mai sus ca cele mai puternice motivatii isi au sursa in suferinta.
Tot ceea ce diminueaza suferinta ajuta.

Dar ceea ce ne implineste este sentimentul ca facem ceva valoros, pentru noi si pentru ceilalti. Bucuria de a face ceva constructiv este mai mare si mai hranitoare decat orice triumf asupra competitorilor.

Revista Cariere: Cum ar trebui sa ne raportam la activitatea noastra profesionala astfel incat sa ramanem intregi la cap?

Virgil Rîcu: Gasesc important ca o persoana sa isi puna, in mod periodic, cateva intrebari simple:
– Ce simt legat de viata mea actuala?
– Ce vreau sa fac cu viata mea?
– De ce anume ma tem?

Acelasi intrebari merita puse si in legatura cu job-ul sau orice alt domeniu.
Cand lucrurile ne devin clare, ne calmam si suntem in starea potrivita de a cauta solutiile potrivite.
Referitor la pastrarea echilibrului si la managementul stresului, a face sport este o modalitate eficienta de a evacua/elimina pe moment tensiunile.
A a face yoga sau tai chi este de asemenea util, caci dobandim o stare relativa si temporara de calm.
A face sedinte de psihoterapie este urmatorul pas: vorbind despre ce ne frustreaza, ne descarcam si, in plus, mai si intelegem cate ceva despre noi si despre cei din jur.

___________________________________________
P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Ce este inainte de depresie? Rolul angajatului si angajatorului in crearea unui spatiu de siguranta psihologica ’ aparut in Revista Cariere, octombrie 2018. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Leave a comment

Filed under Leadership, Psihoterapie si psihanaliza

Atacul de panica: logica simptomului

Manifestările simptomatice ale atacului de panica sunt deja bine cunoscute unui numar din ce in ce mai mare de oameni: teama intensa, aparuta ca din senin, insotita de palpitatii, puls ridicat, senzatii de sufocare si inecare, transpiratie abundenta, dificultati respiratorii, durere toracica, vertij, ameteli, teama de pierdere a controlului sau de a innebuni, parestezii, depersonalizare, frica intensa de moarte.

Ceea ce se cunoaste mai putin sunt cauzele atacurilor de panica. Fara pretentia de a oferi o explicatie exhaustiva, exemplul de mai jos reprezinta o incursiune in culisele atacului de panica.

Barbat, 40 ani, asistent universitar, solicita terapie pentru stari de anxietate. Cu cateva saptamani in urma, intorcandu-se acasa de la serviciu, un atac de panica, aparut ca din senin, i-a creat senzatia puternica ca va face atac de cord.

Nu se stia cardiac, motiv pentru care a fost cu atat mai surprins si mai inspaimantat. Bineinteles, s-a grabit sa faca investigatii medicale, dar toate au iesit in regula. ”Se pare ca este de cap, nu de la inima”, i-a spus medicul.

Explorand in terapie ce se intamplase in ajunul crizei sale, pacientul ajunge sa povesteasca un incident/o cearta cu profesorul si mentorul sau (caruia ii era asistent). Pacientul si-a exprimat opiniile stiintifice (care difereau de cele ale ale profesorului) intr-un mod care i s-a părut ulterior mult prea vehement.

Se simtea extrem de vinovat, intrucat isi respecta si admira foarte mult mentorul.
Acesta era un om in varsta si pacientul isi aminteste ca, ulterior certei, a avut fantezia ca profesorul, suparat, furios, indignat si slabit de varsta, face un atac de cord si moare. Aceasta fantezie l-a inspaimantat teribil si l-a umplut de vinovatie: din cauza lui, profesorul putea sa moara. In aceeasi zi, el insusi avut acel atac de panica (insotit de teama ca el va face un atac de cord) care l-a condus, in cele din urma, la terapie.

Pentru cei familiarizati cu psihoterapia psihanalitica, lucrurile devin putin mai clare acum.
Fantezia legata de profesorul care face atac de cord contine, evident, dorinta inconstienta(!) a pacientului ca profesorul sa moara. Ceea ce, la nivel constient, parea o banala disputa profesionala, o exprimare – ceva mai emotionala, mai vehementa – a unui punct de vedere diferit, la nivel inconstient a fost trait ca o crima.

Urmand legii talionului (ochi pt ochi, dinte pt dinte), Supraeul – acea parte a mintii noastre asociata constiintei morale, judecatorul interior – a aplicat pedeapsa adecvata: l-a speriat de moarte pe pacient cu un atac de cord. Sau, altfel spus, agresivitatea tintita catre profesor a fost intoarsa impotriva propriei persoane. Pentru intentiile sale criminale (inconstiente!), asistentul trebuia sa impartaseasca aceeasi soarta cu cea a profesorului.

De asemenea, ulterior, pe masura ce a început sa se simta din ce in ce mai in siguranta in relatie cu terapeutul, nemaifiindu-i teama ca va fi judecat, pacientul a verbalizat si o alta fantezie pe care o avusese in acea perioada, si anume ca, in urma mortii profesorului, el – pacientul- prelua catedra acestuia. Iată ca avem acum si „mobilul crimei”!

In momentul conflictului, vazand cum profesorul se schimba la fata si parea ca i se face rau, s-a panicat la gandul ca dorinta sa era pe  cale sa se indeplineasca! Iar la scurt timp dupa… a venit pedeapsa in forma atacului de panica si a temerii ca el insusi va muri.

Cata usurare ca toate acestea se petreceau doar la nivelul fanteziilor!
Numai ca corpul nostru reactioneaza negresit la ideile/fanteziile din mintea noastra…

Povestea de mai sus ofera o viziune inedita asupra atacului de panica: senzatia de moarte iminenta traita intens in atacul de panica este o autopedeapsa pentru dorintele agresive nutrite fata de persoanele pe care le iubim.

Judecatorul interior, constiinta noastra morala, se asigura ca ne autopedepsim pentru toate intentiile noastre agresive.

Leave a comment

Filed under Psihoterapie si psihanaliza

Seminar “Culpabilitatea inconstienta”, 9 iunie 2017

ASOCIATIA ROMANA DE PSIHOTERAPIE PSIHANALITICA

FUNDATIA ROMANO-OLANDEZA PENTRU PSIHOTERAPIE PSIHANALITICA

organizeaza seminarul

CULPABILITATEA INCONSTIENTA

– Despre autosabotaj, refuzul fericirii si frica de succes –    

Bucuresti, 9 iunie 2017, orele 19-21

 Foarte multi oameni nu au succes nu pentru ca nu sunt capabili sa il obtina, ci pentru ca – la nivel inconstient – il refuza.

Fuga de fericire si frica de succes au la baza sentimente profunde si inconstiente de culpabilitate.

Folosind un limbaj accesibil neinitiatilor si multe exemple din practica clinica, lectorii isi propun sa prezinte motivele inconstiente care ii determina pe cei mai multi oameni sa se autopedepseasca, sabotandu-si sansele catre success si fericire.

Seminarul se adreseaza:
– psihoterapeutilor incepatori, indiferent de orientarea psihoterapeutica;
– psihologilor;
– medicilor;
– studentilor la psihologie/medicina/stiinte sociale;
– nespecialistilor, tuturor celor interesati de autocunoastere si dezvoltare personala, curiosi sa afle cum se abordeaza problemele in psihoterapia psihanalitica.

Lectori: Virgil Rîcu, Mădălina Andronescu, Mircea Zgârdău, psihoterapeuti, membri ai Asociatiei Romane de Psihoterapie Psihanalitica (ARPP).

Data si locul desfasurarii seminarului:

Seminarul va avea loc vineri, 9 iunie 2017, intre orele 19:00 – 21:00, la sediul Fundatiei Romano-Olandeza pentru Psihoterapie Psihanalitica din str. Dr. Lister nr. 10, Cotroceni.

NU se percepe taxa de participare.

Numarul de participanti este limitat la 20.

Pentru INSCRIERI, contactati Virgil Rîcu la adresa virgil.ricu@gmail.com.

 
Nu se ofera credite de la Colegiul Psihologilor.

 

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Seminar “Rezistenta in psihoterapie”, 6 aprilie 2017

ASOCIATIA ROMANA DE PSIHOTERAPIE PSIHANALITICA

FUNDATIA ROMANO-OLANDEZA PENTRU PSIHOTERAPIE PSIHANALITICA

organizeaza seminarul

REZISTENTA IN PSIHOTERAPIE

– Cum o recunoastem si cum o abordam –

 Bucuresti, 6 aprilie 2017, orele 19-21

 Lucrul cu rezistenta este o parte a travaliului analitic care determina cele mai mari schimbari in pacient si care distinge tratamentul psihanalitic de orice alt fel de tratament”.     Sigmund Freud

Orice schimbare are loc in conditii de rezistenta, iar lucrul acesta este cu atat mai vizibil in cabinetele de psihoterapie.

Folosind un limbaj accesibil neinitiatilor si multe exemple din practica clinica, lectorii isi propun sa prezinte diversele forme pe care le poate imbraca rezistenta, precum si atitudinile terapeutice recomandate pentru depasirea lor.

Seminarul se adreseaza:
– psihoterapeutilor incepatori, indiferent de orientarea psihoterapeutica;
– psihologilor;
– medicilor;
– studentilor la psihologie/medicina/stiinte sociale;
– nespecialistilor, tuturor celor interesati de autocunoastere si dezvoltare personala, curiosi sa afle cum se abordeaza problemele in psihoterapia psihanalitica.

Lectori: Virgil Rîcu, Emilian Voiculescu, psihoterapeuti, membri ai Asociatiei Romane de Psihoterapie Psihanalitica (ARPP).

Data si locul desfasurarii seminarului:

Seminarul va avea loc joi, 6 aprilie, intre orele 19:00 – 21:00, la sediul Fundatiei Romano-Olandeza pentru Psihoterapie Psihanalitica din str. Dr. Lister nr. 10, Cotroceni.

NU se percepe taxa de participare.

Numarul de participanti este limitat la 20.

Pentru INSCRIERI, contactati Virgil Rîcu la adresa virgil.ricu@gmail.com.

 
Nu se ofera credite de la Colegiul Psihologilor.

Leave a comment

Filed under Uncategorized

Prapastia dintre generatii (interview Psychologies)

Iulia Alexa  (redactof sef Psychologies): Exista o prapastie intre generatii? Cum se manifesta ea?

Virgil Rîcu: Un punct de vedere superficial, simplist, ar fi urmatorul: conflictul intre generatii este conflictul intre vechi si nou, intre atasamentul pentru pastrarea traditiilor, pe de o parte, si deschiderea la schimbare, la nou, pe de alta parte, intre frica de viitor si increderea in viitor.

Generatia parintilor vrea sa conserve ceea ce a cladit bun si sa asigure continuitatea unui mod de viata in care a investit afectiv enorm.

Dorinta parintilor este de a transmite ceea ce au descoperit drept valoros in viata si se simt satisfacuti in masura in care copiii sunt receptivi, dornici sa primeasca si sa duca mai departe ceea ce ei vor sa le transmita.

Pana acum, toate bune si frumoase, numai intentii pozitive. Doar ca… pe langa aceste intentii si actiuni bune, luminoase, se strecoara si anumite „parti de umbra“, cu „efecte secundare“ parazitare.

De exemplu, stim deja ca multe din lucrurile pe care parintii vor sa le transmita copiilor sunt proiectii narcisice: respectiv, parintii vor ca ai lor copii sa realizeze ceea ce ei au valorizat si si-au dorit intotdeauna, dar n-au reusit sa realizeze.

Copiii pot simti acest lucru, res­pectiv ca parintii sunt mai preocupati de propriile ambitii, decat de ceea ce ei, copiii, isi doresc cu adevarat (altfel spus, copiii simt ca parintii ii folosesc – inconstient, bineinteles – ca instrument de realizare a propriilor ambitii), si atunci se revolta.

De asemenea, ei pot simti, pe baza reflectiei asupra propriei experiente de viata, ca viziunea parintilor asupra lumii si formulele lor de succes nu sunt tocmai bune sau adecvate momentului prezent.

Formulele de succes nu sunt vesnice, ele se schimba in functie de schimbarile sociale care le conditioneaza.

De pilda, la inceputul anilor ’90, majoritatea parin­tilor recomanda copiilor lor job-uri la stat, pentru ca erau stabile si descurajau orientarea catre sectorul privat.

Intre timp lucrurile s-au schimbat, generatia de parinti din prezent gandeste  exact opusul. Altfel spus, copiii descopera ca „harta (asupra lumii mos­tenite de la parinti) nu este teritoriul“.

Vorbim despre prapastie intre generatii atunci cand ne sar in ochi extremele si atitudinile rigide: parintii se ataseaza in mod excesiv, rigid, de anumite idei despre cum este sau cum ar trebui sa fie lumea, ignorand toate acele aspecte ale realitatii care le semnaleaza ca harta lor mentala asupra lumii are nevoie disperata de o actualizare; tinerii dezvolta o filosofie extremista si simplista conform careia „tot ceea ce e nou, e bun, tot ceea ce e vechi, este rau“.

La un nivel mai profund, la nivel emotional, conflictul intre generatii este trait asemenea unui conflict de putere. Parintele este autoritatea care dicteaza („eu te-am facut, eu te omor“, „cat timp traiesti in casa mea, trebuie sa faci cum spun eu“), copilul este persoana dependenta, care se supune.

Inevitabil, la un moment dat, de obicei in perioada adolescentei, apare rebeliunea copilului, razboiul lui pentru independenta. Si, astfel, ajungem la un alt nivel de profunzime: conflictul intre generatii este expresia unor dificultati de separare, atat ale parintilor, cat si ale copiilor.

Parintilor le este greu sa se desparta de copii si atunci cedeaza tentatiei de a-i infantiliza, astfel incat acestia sa para ca au in continuare nevoie de ei.

Copiilor le este greu sa se desparta de parinti si atunci, pentru a putea face totusi acest lucru posibil, folosesc strategia de a se focaliza pe partile negative ale acestora.

Intr-un fel, conflictul intre generatii este conflictul dintre doi copii. Mai exact, dintre un copil care plange furios pentru ca se simte respins, eventual abandonat, si un altul care vrea sa simta ca este suficient de puternic pentru a abandona si a-si urma calea proprie, imbratisand increzator viitorul.

Copilul care plange furios pentru ca se simte abandonat este parintele, iar lucrul acesta nu trebuie sa ne mire, am acceptat deja cu totii (sper, psihologia a demonstrat asta din plin) ca orice adult ascunde in interiorul sau un copil.

Cand spun „doi copii“, spun asta pentru a sublinia faptul ca amandoi – atat copilul, cat si parintele – au nevoie de crestere in plan emotional, psihologic.

Psychologies: Cum ar putea sa comunice mai bine persoanele din generatii diferite? Sa se apropie?

V. R.:

Maturizandu-se psihologic. Adultul intolerant, rigid si ingust la minte nu este altceva decat un copil necrescut.

Incurajand comunicarea autentica, exprimarea libera. Copilul are nevoie sa se simta in siguranta atunci cand spune adevaruri care nu convin parintilor.

Lucrand pentru a face tranzitia de la conflict la cooperare, de la dominatie la respect reciproc.

Din fericire, in prezent, observam o crestere in planul tolerantei care se soldeaza cu o diminuare a prapastiei dintre generatii: azi nu mai intalnim asa de frecvent cazuri in care parintii isi reneaga si isi dezmostenesc copiii pentru ca acestia nu au ales calea indicata de ei.

De asemenea, asistam la o revolutie in planul parenting-ului: daca generatiile trecute de parinti erau preocupate sa-si educe copiii in spiritul respectului pentru parinti si al obedientei fata de parinti („copiii trebuie sa asculte de parinti“), actuala generatie de parinti se concentreaza pe identificarea si respectarea nevoilor copilului.

Este un pas extraordinar, ale carui semnificatie si consecinte se vor intinde mult in viitor.

Psychologies: De ce, azi, unii tineri simt ca nu e timpul de casatorie, de exemplu, in vreme ce parintii lor deja se vad bunici?

V. R.: Tinerii sunt mai constienti de ceea ce inseamna o relatie pe termen lung si nu mai cred in acel „s-au casatorit si au trait fericiti pana la adanci batraneti“.

Sunt mult prea multe divorturi in jurul lor ca sa mai creada asta. Parintii privesc lucrurile din perspectiva dorintei proprii („ne-ati parasit, dati-ne niste nepoti la schimb“).

Psychologies: Se accentueaza oare diferenta odata cu patrunderea tehnologiei? Are tehnologia rolul de a-i aliena  pe membrii familiei? Ce vedeti in terapie?

V. R.: Personal, eu nu sunt atat de ingrijorat de a avansul tehnologic. Viitorul apartine tehnologiei, iar copiii au nevoie sa se adapteze acestor schimbari. Ar fi bine ca si noi, parintii, sa o facem.

Sunt multi parinti ingrijorati de faptul ca ai lor copii sunt „dependenti“ de tableta, dar eu vad in copilul absorbit de tableta copilul de altadata, copilul din generatia noastra, absorbit de lectura sau copilul care se refugia in lectura.

Sa nu sarim repede la simptom si sa confiscam tableta. Nu poti lua ceva fara a da altceva in schimb.

Poate ca un copil este dornic sa se conecteze excesiv la net pentru ca simte ca nu se poate conecta emotional la membrii familiei sale.

Echilibrul este calea, etalonul. Iar daca este sa fim sinceri cu noi insine, si noi ne petreceam timpul liber altfel decat o faceau parintii nostri.

Psychologies: Educatia tot mai cosmopolita si mai complexa de care au parte copiii, ii face pe acestia sa se departeze de ceea ce asteapta parintii de la ei? E bine sau e rau?

V. R.: Educatia, pe de o parte, si ritmul schimbarilor in plan socioeconomic, pe de alta parte. Ritmul accelerat al schimbarilor face ca asteptarile parintilor sa devina anacronice, iar previziunile lor sa se dovedeasca neadevarate.

E bine sau e rau? Cred ca e de bine ca noile generatii sa se adapteze schimbarilor, chiar si in impotriva asteptarilor parintilor.

Asa cum a demonstrat Darwin, supravietuirea (si succesul) depinde de capacitatea indivizilor de a se adapta schimbarilor.

Capacitatea de adaptare este o masura a inteligentei. Asadar, sa ne straduim toti, parinti si copii, sa fim inteligenti.

Psychologies: Cand incep parintii sa nu-si mai inteleaga copiii? In adolescenta? Mai devreme?

V. R.: A nu-ti intelege copilul, in conditiile in care ai fost si tu copil odata, inseamna a nu te intelege pe tine. Parcurgand diferite varste, copiii activeaza in parinti propriile framantari, dileme, nelinisti ale acestora traite la respectivele varste.

Diverse dorinte inconstiente si defensele asociate sunt reactivate in parinti. In cele mai multe cazuri, reactiile exagerate ale parintilor reflecta propriile temeri.

De exemplu, multi parinti se tem ca sexualitatea fiicelor lor sa nu scape de sub control. Este o proiectie: inconstientul parintelui abunda in fantezii sexuale reprimate.

Unii tati se tem ca fiii lor sa nu devina homosexuali. Este proiectia propriilor dorinte homosexuale latente, inconstente, asupra fiilor.

Alti parinti se tem ca ai lor copiii sa nu devina victime ale consumului de droguri: este o temere fata de propriile tendinte catre dependenta.

Bineinteles, se poate intampla ca aceste pericole sa fie foarte reale; mai ales ca, uneori, copiii au tendinta de a pune in act temerile (dorintele inconstiente) ale parintilor.

Psychologies: Dar copiii pe parinti? Cand incep sa para depasiti si anacronici?

V. R.: De obicei, in relatia cu parintii, copiii parcurg urmatorul ciclu: idealizare (parintii stiu ce-i mai bine, lucrurile sunt exact cum spun parintii ca sunt), indoiala, respingere, intoarcere (intelegere realista, „totusi avea dreptate tata atunci cand zicea ca…“).

Indoiala si respingerea apar in momentul in care gandirea critica a copiilor se dezvolta semnificativ, adica in perioada adolescentei.

La aceasta varsta, ei pot compara eficient diverse moduri de a gandi, de a pune problema.

Psychologies: Ce ar trebui sa gandeasca, la ce sa mediteze, ca sa afle valoarea fiecaruia in sistemul familial? Daca ar face un exercitiu de imaginatie sa isi reprezinte viata fara mama sau tata… cum ar fi oare? Ati recomanda asa ceva?

V. R.: Sa iti imaginezi viata fara mama si fara tata echivaleaza cu a-ti imagina cum e sa fii independent, pe propriile picioare, cum sa iti asiguri singur functiile de protectie, grija, suport, monitorizare, gandire critica, reflectie, organizare, planificare etc.

Practic, intregul parentaj si intregul sistem educativ institutionalizat vizeaza atingerea acestui stadiu. Ceea ce a scos insa in evidenta psihoterapia, este ca desprinderea emotionala se realizeaza mai greu, intrucat foarte multi parinti ascund in ei copii (sunt ei insisi copii la nivel psihologic), copii la care desprinderea nu s-a facut firesc, la varsta potrivita, ci au cunoscut respingerea si abandonul timpuriu.

Acesti parinti duc cu ei aceste rani si le este dificil sa se separe de proprii copii.

Nu este insa mai putin adevarat ca si copiilor le este greu sa se desparta de parinti: reprosurile inversunate pe care le adreseaza incontinuu parintilor, refuzul iertarii reprezinta dovezi in acest sens.

Acesti copii prefera sa ramana intr-o eterna atitudine rebela, acuzatoare si revendicativa, tocmai pentru a evita sa se gandeasca la separare, indepen­denta, autonomie.

Nu numai parintii au asteptari de la copii, ci si copiii au asteptari de la parinti. Reprosul cel mai intens pe care copiii il fac parintilor, desi aproape niciodata intr-un mod explicit, este acela de a nu fi fost perfecti, de a nu le fi oferit iubirea perfecta exact in forma perfecta dorita de ei.

A-ti imagina viata fara parinti, ca si a-ti imagina o viata fericita cu parintii, implica in mod deosebit a face doliul acestor dorinte infantile de a avea (de a fi avut) parintii ideali, perfecti.

Doar in momentul in care atingem un nivel de dezvoltare personala care sa ne permita sa acceptam propriile limite si limitele celorlalti, doar in momentul in care putem spune impacati ca „mama si tata au facut pentru mine tot ce au putut ei, de la nivelul de evolutie la care se aflau“, relatia cu parintii are sansa sa fie una fericita.

______________

Interviul de mai sus a aparut in revista Psychologies, decembrie 2014.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala

Maturizarea copilului poate schimba relatia dintre parinti? (Adevarul de Week End)

Adevarul (Elena Coroianu): Cum credeti ca este influentata relatia parintilor de copilul ajuns la adolescenta? Altfel spus, adolescenta este o perioada critica. Framantarile adolescentului ajung sa isi puna amprenta pe relatia parintilor?

Virgil Rîcu: Adolescenta copilului reactiveaza in parinti amintiri si propriile conflicte din perioada adolescentei lor. Privindu-si copilul adolescent, parintii isi reamintesc de propria adolescenta, de framantarile lor din acea perioada, de maniera in care au facut fata acelor framantari, dileme, conflicte cu care s-au confruntat atunci.

Ei tind sa-i impuna copilului aceleasi atitudini si maniere de rezolvare a problemelor. Ori, foarte posibil, aceste maniere de rezolvare a problemelor nu au fost aceleasi la ambii parinti. Ei pot sa se certe pe tema „cum este mai bine sa faci in cutare situatie”.

Adevarul: Exista situatii cand copilul si unul dintre parinti se aliaza (impotriva celuilalt parinte sau nu). Este aceasta o situatie benefica pentru copil? Dar pentru relatia dintre parinti?

VR: Aceste aliante se realizeaza mai ales atunci cand unul dintre parinti adopta o atitudine autoritara exagerata. Celalalt parinte nu este de acord si atunci se aliaza in ascuns cu copilul. Intr-un fel, este o strategie benigna de supravietuire in conditii de opresiune exagerata.

Se intampla insa si varianta „maligna”: unul dintre parinti (de obicei mama, dar nu intotdeaua) ii submineaza autoritatea celuilalt, il exclude pe acesta si il denigreaza constant in fata copilului. In felul acesta, copilul mosteneste un model relational disfunctional care-i va crea mari probleme in trairea intimitatii.

Adevarul: De multe ori cand copilul ajunge intr-o situatie neplacuta (face o “prostie”) parintii ajung sa se invinovateasca unul pe altul (“este vina ta ca a facut asta”, “tu stiai” sau in cazul fetelor, tatal o acuza pe mama: “asa ai educat-o”). in mod normal astfel de acuzatii nu ar tb sa existe. Pot aceste acuzatii sa strice relatia de cuplu? Ce este de facut in aceasta situatie?

VR: Daca privim dincolo de aparentele imediate, sesizam cu usurinta in aceste acuzații pareri de rau si enervare izvorata din neputinta. Cei care acuza o fac pentru a se debarasa de propriile sentimente de neputinta si vinovatie. In mod normal, aceste acuzatii n-ar avea cum sa strice o relatie solida intre parinti intrucat, dupa etapa de enervare, ies repede la lumina parerile de rau.

Adevarul: Adolescenta copilului ii transforma pe parinti din modele, “eroi”, in antieroi si obiectul criticii lor severe. Cum ii castigi increderea unui adolescent? Cum comunici cu el?

VR: Adolescentul se razvrateste impotriva autoritatii parentale si are nevoie sa faca asta, ii este benefic. Fara aceasta rebeliune, ei nu s-ar putea separa in plan psihic de parinti, nu ar putea deveni autonomi, nu ar putea deveni adulti, nu si-ar putea asuma propria autoritate, propria putere.

Dar rebeliunea este doar o parte din intregul tablou. Cealalta parte se refera la faptul ca adolescentul are inca nevoie de sustinere, de afectiune. In multe momente, el este inca un copil.
Ce poate face un parinte este sa inteleaga intregul tablou: sa tolereze rebeliunea, critica adolescentului, sa nu incerce sa le inabuse prin demonstratii in forta a autoritatii parentale; de asemenea, sa-si sustina emotional copilul, sa-l incurajeze, sa transmita mesajul ca are incredere in fondul bun al adolescentului si in capacitatea acestuia de a discerne ceea ce este bine pentru el.

Adevarul: Parintii au tendinta sa fie cat mai protectori. Cum iti stavilesti aceasta pornire pentru a nu-i crea copilului un handicap in loc de avantaj? De multe ori pe aceasta tema sunt si discutii in cuplu. Cum le depasesti?

VR: Atitudinea hiperprotectoare a parintelui echivaleaza cu o mare neincredere in capacitatea copilului sau de a se descurca singur.

Daca parintele este atent si sincer cu sine, poate descoperi ca aceasta neincredere in copil este fie o proiectie (parintele nu are incredere nici in sine si atunci gandeste ca si copilul sau e la fel), fie  este o dorinta ascunsa ca acesta (copilul) sa nu se descurce singur.

Multe mame se regasesc in acest ultim caz. De ce o mama si-ar dori ca al sau copil sa nu se descurce singur? Ca sa nu o paraseasca, ca sa aiba intotdeauna nevoie de ea.

Adevarul: Ce faci daca vezi ca partenerul tau “sufoca” inca din fasa orice pornire de independenta a copilului? Cum gasesti echilibrul (si al relatiei dintre parinti si al partenerului cu copilul?)

VR: Este util sa constientizam ca orice intervenție in forta poarta in sine amprenta fricii. Parintele care sufoca in fasa orice pornire de independenta a copilului este un parinte care se teme foarte tare.

De ce se teme?De propriile fantezii! In special fantezii legate de ideea de (in)dependenta, de lipsa de control, pe care le proiecteaza asupra copilului.

 De exemplu, un parinte (mama sau tata, in egala masura) se poate teme ca daca nu este strict(a) cu fata sa adolescenta, aceasta isi va face de cap si se va comporta ca o curva – aceasta fantezie vorbeste mai mult despre parinte decat despre fata: parintele are multe conflicte nerezolvate legate de propria sexualitate, inconstientul parintelui abunda de fantezii sexuale reprimate;

 Sau un parinte se teme ca fiul sau se va inhaita cu tot felul de derbedei si va deveni un „drogat” sau un delincvent – aceasta fantezie vorbeste de asemenea mai mult despre parinte: inconstientul parintelui musteste de dorinte dependente sau agresive.

In fine, un parinte poate strivi in fasa pornirile de independenta ale adolescentului pentru ca exact asta au facut parinții lui cu el, iar acum, la randul sau, face si el acelasi lucru cu copilul sau (mecanismul se numeste identificarea cu agresorul).

Deci, daca partenerul tau sufoca in fasa pornirile de independenta ale copilului, cauta un moment potrivit pentru a-l intreba de ce se teme de fapt.

_______________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Maturizarea copilului poate schimba relatia dintre parinti’ aparut in Adevarul Week End, 10 mai 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

Leave a comment

Filed under Uncategorized

De ce contrariile se atrag (Adevarul de week end)

Adevarul (Elena Coroianu): Cu cat două persoane par mai diferite, cu atat par sa fie mai atrase una de cealalta. Poate fi relatia lor una de succes pe termen lung sau diferentele ajung sa isi spuna cuvantul? Altfel spus, contrariile se atrag, dar pentru cata vreme?

Virgil Rîcu: Peste tot vedem exemple de cupluri formate in baza criteriului de complementaritate: un introvertit cu o extravertita, o pragmatica cu un idealist, o persoana dominanta cu una supusa, o persoana sobra, austera cu una plina de vicii, o rafinata cu un „golan” („Doamna si vagabondul”), o persoana oversexy cu una frigida, o altruista cu un zgarcit egoist, o hiper-responsabila cu un iresponsabil etc.

Este clar ca extremele (contrariile) se atrag. De ce se atrag este insa mai putin clar.

Intuim cumva ca extremele se atrag pentru a se completa. Ele sunt extreme, adica departe de punctul de echilibru, si au nevoie de contrariul lor pentru a se echilibra. Daca o persoana situata la o extrema se cupleaza cu o persoana aflata la cealalta extrema, entitatea cuplului ofera o medie care se apropie de echilibru, adica de functionarea optima.

Daca perspectiva comuna porneste de la afirmatii de genul „Ea este total diferita de el” sau „El este exact opusul ei”, abordarea psihanalitica contrazice aceasta perspectiva si ofera o viziune interesanta asupra acestor cupluri.

Dpdv psihanalitic, in ciuda aparentelor, acesti oameni nu sunt atat de diferiti.
Multi dintre noi suntem familiarizati deja cu ideea ca oamenii functioneaza pe doua niveluri, unul constient si altul inconstient, iar ceea ce se promoveaza, se declara la nivel constient poate fi sustinut sau contrazis de ceea ce se intampla la nivel inconstient.

Astfel, un copil (sa zicem o fetita) care este „dresat” strict, in ideea de a avea o educatie distinsa, isi va reprima foarte puternic tendintele naturale (sexuale si agresive). Acestea nu dispar, cum si-ar dori parintii, ci doar „coboara” in inconstient. La varsta adulta, se poate intampla ca aceasta persoana sa se simta atrasa „inexplicabil” de barbati „dezinhibati”, grosolani, grobieni, care intrupeaza tot ceea ce a reprimat ea de-a lungul istoriei sale personale si astfel avem scenariile „Doamna si vagabondul”, „Frumoasa si bestia” etc.

Privind big-picture-ul, ea si el nu sunt atat de diferiti. El corespunde partii inconstiente refulate din ea. Prin relatia cu el, ceea ce ea a refulat se intoarce la ea. Ea traieste deci cu ceea ce a respins, dar – atentie! – inca nu indrazneste sa isi asume constient.

In mod analog, un barbat „iresponsabil” isi „externalizeaza” partea sa responsabila pasand acest rol unei partenere care il preia cu satisfactie ascunsa; la randul sau, partenera hiper-responsabila nu poate tolera propriile dorinte „vicioase” si „iresponsabile” si atunci le „depune” la partenerul infantil, iresponsabil si vicios.

Inconstientul unui introvertit timid mocneste de dorinta de a fi pe scena, in lumina reflectoarelor; nu indrazneste insa sa isi asume aceste dorinte si atunci se cupleaza cu o extravertita volubila si dezinvolta care devine purtatoarea de cuvant a cuplului.

Alt exemplu: o persoana se construieste pe sine ca idealista prin reprimarea „curiozitatilor” sale pragmatice pe motiv ca nu vrea „sa se murdareasca” cu acele aspecte „meschine” care tin de bani; totusi aceasta idealista se casatoreste cu o persoana pragmatica, care personifica ceea ce ea a reprimat. La nivel constient, idealista il dispretuieste pe pragmatic; la nivel inconstient, ea hraneste, incurajeaza placerile pragmaticului si se bucura de avantajele aduse de acesta.

In mod similar, o persoana excesiv dominanta, agresiva, sadica, afiseaza aceste trasaturi in lumina reflectoarelor, dar in culisele mintii ei mocnesc multe  dorinte masochiste, de dependenta si pasivitate pe care ea nu le tolereaza. Prin urmare, isi gaseste un partener care sa intruneasca aceste trasaturi pe care nu le poate tolera la propria persoana si in felul acesta se intregeste.
La randul sau, partenerul submisiv, victima, masochist,  are mintea imbibata de fantasme agresive pe care nu indrazneste sa si le asume si atunci se cupleaza cu cineva care este dispus sa o faca.

Rezumand, partenerul complementar este o oglinda pentru noi, el intrupeaza acele trasaturi din inconstientul nostru pe care noi nu indraznim sa ni le asumam.

Cat dureaza relatia contrariilor?
Poate dura foarte mult, dat fiind faptul ca aceasta relatie furnizeaza o reintregire, o completare, o echilibrare pentru fiecare din membrii cuplului.

In momentul in care unul din membrii cuplului se dezvolta personal, recunoscandu-si si asumandu-si tendintele reprimate pana atunci, prezenta celeilate extreme nu mai este atat de necesara. Cealalta persoana are acum sansa sa se schimbe la randul sau. Daca va refuza aceasta oportunitate, poate parasi cuplul cautandu-si un partener care sa fie ceea ce actualul partener a fost candva, dar acum refuza sa mai fie.

___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘De ce ajung sa formeze un cuplu oameni extreme de diferiti’ aparut in Adevarul Week End, 3 mai 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala, Psihoterapie si psihanaliza, Uncategorized