Category Archives: Psihoterapie si psihanaliza

Despre Emotii, Conflicte si Depresie in Organizatii (Revista Cariere, oct 2018)

Revista Cariere: Munca in corporatii te face mai predispus la o epuizare emotionala?

Virgil Rîcu: Sunt destul de multi corporatisti care se plang de serviciul lor, sunt revoltati de ceea ce se intampla in organizatia lor si declara ca lucrurile au devenit insuportabile.
Daca ii ascultam atent, observam usor ca aceste persoane nu se refera specific la job-ul lor (la sarcinile specifice pe care le implica fisa postului), ci la presiunile exagerate si de multe ori gratuite (!) pe care sefii lor le exercita in mod continuu sau la conflictele cu colegii.
Am putea concluziona ca marea parte a energiei acestor angajati nu se consuma in indeplinirea sarcinilor uzuale de serviciu, ci in gestionarea stresului emotional provocat de interactiunea cu sefii si colegii lor. Altfel spus, ceea ce ii epuizeaza nu este indeplinirea task-urilor uzuale, ci atmosfera conflictuala de la serviciu.business woman headache

Orice corporatie/organizatie implica inevitabil o structura de putere. Si oriunde exista o structura ierarhica, de putere, intre indivizi exista si riscul abuzului de putere, precum si riscul instaurarii unui tip de relatii sado-masochiste la nivel emotional.

A pune presiuni mari, exagerate, si de multe ori gratuite asupra subordonatilor este un comportament sadic. Prin repetarea acestui comportament sadic, se instaureaza un tip de relatie sado-masochista la nivel emotional intre sef si subordonati.

Dar n-as vrea sa se inteleaga ca problemele sunt intotdeauna la sefi sau cu sefii.
Conflictele se regasesc si intre „peers”, intra- si inter-departamental. Intr-un mediu competitiv, ambitia si agresivitatea sunt un dat, iar frustrarile inevitabile. Conflictele, de asemenea.

„Off the record”, limbajul corporatist in sine este o marturie convingatoare pentru caracterul sado-masochist al relatiilor.
Comparatia cu „negrii de pe plantatie” (”managementul ne trateaza de parca am fi negri pe plantatie”) trimite in mod direct la o relatie tip stapan-slav specifica relatiilor sado-masochiste.
De asemenea, e suficient sa luam in consideratie frecventa folosirii verbului „a trage” (”colega mi-a tras-o rau la faza asta”), pentru a sesiza acest aspect sado-masochist al relatiilor in cadrul corporatiilor.

Aceste conflicte sunt, de departe, zona cea mai investita energetic. In doze mici, conflictele incita, fascineaza, exercita o atractie „dubioasa”, „adrenalizeaza” atmosfera. In doze mari si permanentizate, conflictele epuizeaza, demotiveaza, deprima.

Sentimentul ca nu contezi pentru ceilalti, ca orice ai spune nu esti ascultat, ca orice ai face nu faci bine si oricat ai munci nu e destul – toate aceste au puternic efect demotivant si deprimant.

Revista Cariere: Obsesia pentru indeplinirea obiectivelor poate duce la depresie si diverse dezechilibre emotionale?

Virgil Rîcu: Orice obsesie, fie ea si pentru indeplinirea obiectivelor, este deja un dezechilibru emotional.
Daca o privim din perspectiva acelui „Vreau mai mult si vreau acum” (”I want more and I want it now!”), nuanta infantila a obsesiei pentru rezultate spectaculoase devine evidenta.
Daca obsesia pentru indeplinirea obiectivelor este rezultatul fricii de consecintelele neindeplinirii lor… vorbim de un climat organizational caracterizat de nesiguranta, anxietate, panica.
Un sef care tipa la angajati este, in cele mai multe cazuri, un sef speriat. El nu are solutii si paseaza mai departe, catre subordonati, presiunea pe care superiorii lui au pus-o pe el.
Depasind un anumit prag, frica paralizeaza gandirea, nu o stimuleaza. Este terenul propice pentru aparitia gandurilor de genul „Nu voi putea. Nu voi fi in stare. Voi pierde tot.” Pericolul aparitiei depresiei anxioase se apropie amenintator.

Este important ca top managementul sa initieze provocari in vederea stimularii progresului si cresterii, dar la fel de important este sa se asigure ca cererile pe care le emite vor genera un stres pozitiv, nu unul negativ.

Revista Cariere: Care sunt punctele comune ale pacientilor dvs cu depresie, burnout sau care nu isi regleaza problemele emotionale?

Virgil Rîcu: Depresia, mai exact depresia reactiva, apare in general ca o reactie la o pierdere.
De exemplu:
– Persoana in cauza pierde pe cineva drag – prin separare, divort, deces;
– isi pierde job-ul (este concediat, retrogradat, pensionat);
– anumite evenimente ii afecteaza imaginea de sine, felul in care este perceput de ceilalti: pierde respectul celorlalti, aprecierea lor.

Depresia apare, de asemenea, ca urmare a intoarcerii agresivitatii catre interior: avem un conflict cu cineva, dar nu indraznim sa ne exprimam, sa infruntam persoana respectiva si atunci ne suparam pe noi insine, ne criticam pe noi insine, ne invinovatim pe noi insine. Depresia ascunde de obicei multa agresivitate reprimata.

Fenomenul de burnout poate fi legat in unele cazuri de o depresie latenta. Unele persoane se apara de depresie prin ceea ce psihanalistii numesc aparari maniacale – concret, persoana adopta (fara sa fie constienta de asta) atitudini si comportamente opuse celor depresive: veselie exagerata, entuziasm bizar, activism crescut, dar cumva nelalocul lui…In felul acesta, persoana neaga pericolul depresiei, vrea sa se convinga ca depresia nu o va ajunge.
Acest activism crescut, ca si refugiul in munca (pentru a nu ne gandi la ceea ce ne doare), pe termen lung epuizeaza: apare fenomenul de burnout.

Ca o regula generala, problemele psihologice sunt (aproape) intotdeauna legate de calitatea relatiilor cu persoanele apropiate si semnificative pentru cel in cauza (persoanele din familie, colectivul de la serviciu etc).

Revista Cariere: Cat tine de individ si cat de cultura organizationala a companiei pentru a preveni intrarea in depresie? Care sunt principalele metode de tratament?

Virgil Rîcu: Unele persoane sunt mai vulnerabile decat altele in ceea ce priveste aparitia depresiei si a altor probleme emotionale.
De regula, cei care au fost supusi unor traume in copilarie sunt mai vulnerabili si mai dispusi sa dezvolte probleme emotionale.
Unele din aceste persoane au o stima de sine scazuta, rezistenta redusa la stres, tendinta de a se descuraja rapid. Un mediu organizational conflictual, in care presiunea este notabila, poate impinge acest gen de oameni in depresie.

As vrea sa mentionez insa ca probleme emotionale nu inseamna neaparat ceea ce societatea percepe drept fragilitate. Traumele pot genera „personalitati accentuate”, lideri carismatici, inovatori, savanti excentrici. (Steve Jobs este un exemplu tipic).
Astfel de oameni ajung usor in functii de conducere, dar mai devreme sau mai tarziu, incarcatura traumatica incapsulata in personalitatea lor ii va impinge catre acte (auto)distructive sau abuzive.

Revista Cariere: Este nevoie ca liderii companiilor sa creeze o cultura organizationala in care angajatul sa poata avea grija de el insusi, nu doar fizic, ci si emotional sau psihic/psihologic? Cum se poate face asta? Ce recomandari puteti face?

Virgil Rîcu: Este important ca liderii sa constientizeze importanta climatului emotional in organizatiile pe care le conduc si sa adopte un set de bune practici menite sa construiasca un climat emotional care sa favorizeze dezvoltarea companiei si nu unul care sa o sufoce.

Acest set de bune practici ar fi de dorit sa ia in calcul cateva aspecte:
– Respectul conteaza. Enorm. Cei mai multi angajati se simt fie deprimati, fie puternic resentimentari atunci cand percep ca nu sunt respectati.

–  Nevoia de siguranta este o nevoie esentiala a oamenilor.
Si, indiferent cat de entuziast declara unii ca ei vor sa lucreze si sa traiasca „in afara zonei de confort”, vorbele lor nu vor fi sustinute de fapte.
Imersiunile in afara zonei de confort vor trebui intotdeauna alternate cu „intoarceri la baza de siguranta”. Provocarile nu trebuie sa depaseasca un anumit prag si o anumita frecventa – altfel spus, e nevoie sa se lucreze in zona de stress pozitiv.

– Cand se urmareste implementarea unei schimbari, aceasta trebuie pregatita si comunicata cu grija pentru a atenua anxietatile paranoide care exista latent in orice om (atitudini de neincredere, suspiciune, tendinta de a interpreta intentiile managementului ca fiind ostile).

– Un alt lucru important de luat in calcul este faptul ca structurile organizationale favorizeaza regresiile emotionale: angajatii tind sa se comporte ca niste copii.

Oricine a fost intr-un teambuilding a putut observa ca angajatii par a se comporta precum niste liceeni aflati in tabara.

Lasand de o parte teambuilding-urile, in multe momente, angajatii se pot comporta precum niste copii gelosi si rautaciosi, evita asumarea responsabilitatii, paseaza responsabilitatea altora. Inclusiv luptele inter-departamentale par a semana uneori cu niste lupte intre grupuri de copii in care unii incearca sa para mai „smecheri” decat altii.

Insusi limbajul folosit („vreau sa cresc in organizatia asta”) sugereaza prezenta sentimentului de a te simti, cel putin partial, copil.

Ori, regresiile emotionale sporesc intensitatea nevoii de siguranta, precum si dependenta emotionala. Si implicit sentimentul de vulnerabilitate.

Prin urmare, cred ca este extrem de important ca liderii sa adopte un stil de conducere menit sa maturizeze si nu sa infantilizeze angajatii.

Sigur, lucrurile se complica si mai mult atunci cand in pozitiile de management sunt promovate persoane care nu au atins maturitatea necesara.

Psihanaliza a descoperit ca procesele de maturizare sunt profund stimulate de procesul de reflectie consecventa asupra emotiilor, gandurilor si experientelor proprii, precum si asupra experientelor legate de relatiile cu ceilalti.

Daca liderii pot crea o cultura organizationala care sa aprecieze si sa promoveze aceste procese de reflectie si autoreflectie, atat angajatii, cat si organizatia ar avea de castigat.

Intr-o anumita masura, programele de training si de coaching vizeaza acest lucru, dar ele se focuseaza in principal pe constientizarea acelor factori care influenteaza eficacitatea, eficienta, atingerea obiectivelor si de obicei, au o durata scurta, insuficienta pentru sedimentarea achizitiilor.

Metaforic vorbind, este ca si cum, in aceasta etapa a evolutiilor lor, organizatiile se focuseaza pe procesele de asimilare (a inghiti informatie, cat mai multa si cat mai repede), dar mai putin sau deloc pe procesele de digerare/metabolizare a informatiilor.

Aceste procese de digerare/metabolizare sunt realizate prin acel demers consecvent de reflectie si autoreflectie de care vorbeam mai devreme.

Mai concret spus, presiunea obiectivelor si dinamica relatiilor in organizatie genereaza o mare incarcatura/tensiune emotionala care, in ciuda pericolului major pe care il reprezinta, in prezent nu este luata in calcul, nu este adresata.

Poate candva, in viitor, organizatiile vor oferi anagajatilor posibilitatea de a beneficia, la cerere (!), de servicii psihologice de calitate in cadrul carora angajatii sa poata vorbi despre experientele lor emotionale in cadrul organizatiei, despre framantarile si nelinistile lor, despre conflictele in relatiile cu ceilalti, despre felul in care job-ul le afecteaza viata personala si viceversa, despre aspiratiile lor si despre cum ar putea deveni mai eficienti si mai fericiti. Si ar face asta in prezenta unui psiholog special antrenat sa asculte atent si pe mai multe niveluri (constient & inconstient), preocupat sa inteleaga si nu sa judece, ale carui interpretari ar putea aduce schimbari de perspectiva intr-o maniera noninvaziva.

Aceste servicii psihologice nu trebuie confundate cu cele de training sau coaching, in care focalizarea pe rezultate specifice pune un plus de presiune pe participant.

Am putea sa le numim daca vreti un fel de „reflective partnership”, in care angajatul ar lucra cu un psiholog (psihoterapeut) intr-o maniera relaxata pentru a se detensiona emotional, pentru a se cunoaste mai bine pe sine si a intelege sursa conflictelor sale interne si interpersonale, pentru a explora solutii la provocarile pe care job-ul si viata in organizatie i le ridica.
Rezultatele vizate ar fi niste manageri mai calmi, mai putin conflictuali, mai echilibrati, mai relaxati, mai disponibili, mai capabili sa genereze o atmosfera pozitiva, mai intelepti etc.

Nu stiu cate organizatii au atins nivelul de evolutie pentru a realiza importanta acestui tip de servicii… Poate ca locul lor e intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat.

Cred insa ca exista deja unele companii care in prezent ar putea include in pachetul de compensatii si beneficii, pe langa abonamentul pentru mers la sala si un abonament pentru mers la psiholog… pentru managementul stresului, pentru mangementul conflictelor, pentru managementul „negativismului”, pentru autocunoastere si evolutie personala.

Bineinteles, angajatii care simt ca ar putea beneficia de pe urma unor astfel de demersuri/servicii nu trebuie sa astepte implicarea organizatiei, pot apela la ele pe cont propriu – asa cum multi deja o fac.

Revista Cariere: Ce ne implineste cu adevarat la serviciu?

Virgil Rîcu: Pentru orice angajat, organizatia in care lucreaza ofera o scena pe care acesta isi joaca relatia cu autoritatea (puterea) si unde incearca sa-si satisfaca nevoile de siguranta, de apartenenta, de recunoastere, de apreciere si – de ce sa nu recunoastem deschis – nevoile de influenta si putere.
Putem spune ca moralul angajatilor depinde de masura in care aceste nevoi sunt satisfacute.

Oamenii sunt diferiti: pentru unii conteaza mai mult stabilitatea si armonia relatiilor cu ceilalti; pentru altii, a dobandi influenta si putere este focusul principal.

De ce se intampla asta? De obicei, istoria personala a fiecaruia ofera o cheie pentru descifrarea motivatiilor inconstiente.

O persoana, care a suferit foarte mult in copilarie vazand cum mama sa se lupta cu cancerul, vrea acum sa se faca medic si sa gaseasc leac bolilor incurabile.

 O alta persoana este foarte competitiva si vrea sa demonstreze ca este cea mai buna din departamentul sau: in felul acesta continua, fara sa stie, competitia din copilarie cu sora sa pentru aprecierea si afectiunea tatalui. Doar ca acum colegele sunt in locul surorii, iar seful in locul tatalui.

Un barbat a suferit foarte mult in liceu din cauza colegilor care il dispretuiau si ii adresau replici umilitoare pentru ca era sarac. Ca adult, munceste acerb pentru a fi mai bogat decat toti fostii colegi: motivatia sa rezida in dorinta de razbunare.

Observam din exemplele de mai sus ca cele mai puternice motivatii isi au sursa in suferinta.
Tot ceea ce diminueaza suferinta ajuta.

Dar ceea ce ne implineste este sentimentul ca facem ceva valoros, pentru noi si pentru ceilalti. Bucuria de a face ceva constructiv este mai mare si mai hranitoare decat orice triumf asupra competitorilor.

Revista Cariere: Cum ar trebui sa ne raportam la activitatea noastra profesionala astfel incat sa ramanem intregi la cap?

Virgil Rîcu: Gasesc important ca o persoana sa isi puna, in mod periodic, cateva intrebari simple:
– Ce simt legat de viata mea actuala?
– Ce vreau sa fac cu viata mea?
– De ce anume ma tem?

Acelasi intrebari merita puse si in legatura cu job-ul sau orice alt domeniu.
Cand lucrurile ne devin clare, ne calmam si suntem in starea potrivita de a cauta solutiile potrivite.
Referitor la pastrarea echilibrului si la managementul stresului, a face sport este o modalitate eficienta de a evacua/elimina pe moment tensiunile.
A a face yoga sau tai chi este de asemenea util, caci dobandim o stare relativa si temporara de calm.
A face sedinte de psihoterapie este urmatorul pas: vorbind despre ce ne frustreaza, ne descarcam si, in plus, mai si intelegem cate ceva despre noi si despre cei din jur.

___________________________________________
P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘Ce este inainte de depresie? Rolul angajatului si angajatorului in crearea unui spatiu de siguranta psihologica ’ aparut in Revista Cariere, octombrie 2018. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Leave a comment

Filed under Leadership, Psihoterapie si psihanaliza

Atacul de panica: logica simptomului

Manifestările simptomatice ale atacului de panica sunt deja bine cunoscute unui numar din ce in ce mai mare de oameni: teama intensa, aparuta ca din senin, insotita de palpitatii, puls ridicat, senzatii de sufocare si inecare, transpiratie abundenta, dificultati respiratorii, durere toracica, vertij, ameteli, teama de pierdere a controlului sau de a innebuni, parestezii, depersonalizare, frica intensa de moarte.

Ceea ce se cunoaste mai putin sunt cauzele atacurilor de panica. Fara pretentia de a oferi o explicatie exhaustiva, exemplul de mai jos reprezinta o incursiune in culisele atacului de panica.

Barbat, 40 ani, asistent universitar, solicita terapie pentru stari de anxietate. Cu cateva saptamani in urma, intorcandu-se acasa de la serviciu, un atac de panica, aparut ca din senin, i-a creat senzatia puternica ca va face atac de cord.

Nu se stia cardiac, motiv pentru care a fost cu atat mai surprins si mai inspaimantat. Bineinteles, s-a grabit sa faca investigatii medicale, dar toate au iesit in regula. ”Se pare ca este de cap, nu de la inima”, i-a spus medicul.

Explorand in terapie ce se intamplase in ajunul crizei sale, pacientul ajunge sa povesteasca un incident/o cearta cu profesorul si mentorul sau (caruia ii era asistent). Pacientul si-a exprimat opiniile stiintifice (care difereau de cele ale ale profesorului) intr-un mod care i s-a părut ulterior mult prea vehement.

Se simtea extrem de vinovat, intrucat isi respecta si admira foarte mult mentorul.
Acesta era un om in varsta si pacientul isi aminteste ca, ulterior certei, a avut fantezia ca profesorul, suparat, furios, indignat si slabit de varsta, face un atac de cord si moare. Aceasta fantezie l-a inspaimantat teribil si l-a umplut de vinovatie: din cauza lui, profesorul putea sa moara. In aceeasi zi, el insusi avut acel atac de panica (insotit de teama ca el va face un atac de cord) care l-a condus, in cele din urma, la terapie.

Pentru cei familiarizati cu psihoterapia psihanalitica, lucrurile devin putin mai clare acum.
Fantezia legata de profesorul care face atac de cord contine, evident, dorinta inconstienta(!) a pacientului ca profesorul sa moara. Ceea ce, la nivel constient, parea o banala disputa profesionala, o exprimare – ceva mai emotionala, mai vehementa – a unui punct de vedere diferit, la nivel inconstient a fost trait ca o crima.

Urmand legii talionului (ochi pt ochi, dinte pt dinte), Supraeul – acea parte a mintii noastre asociata constiintei morale, judecatorul interior – a aplicat pedeapsa adecvata: l-a speriat de moarte pe pacient cu un atac de cord. Sau, altfel spus, agresivitatea tintita catre profesor a fost intoarsa impotriva propriei persoane. Pentru intentiile sale criminale (inconstiente!), asistentul trebuia sa impartaseasca aceeasi soarta cu cea a profesorului.

De asemenea, ulterior, pe masura ce a început sa se simta din ce in ce mai in siguranta in relatie cu terapeutul, nemaifiindu-i teama ca va fi judecat, pacientul a verbalizat si o alta fantezie pe care o avusese in acea perioada, si anume ca, in urma mortii profesorului, el – pacientul- prelua catedra acestuia. Iată ca avem acum si „mobilul crimei”!

In momentul conflictului, vazand cum profesorul se schimba la fata si parea ca i se face rau, s-a panicat la gandul ca dorinta sa era pe  cale sa se indeplineasca! Iar la scurt timp dupa… a venit pedeapsa in forma atacului de panica si a temerii ca el insusi va muri.

Cata usurare ca toate acestea se petreceau doar la nivelul fanteziilor!
Numai ca corpul nostru reactioneaza negresit la ideile/fanteziile din mintea noastra…

Povestea de mai sus ofera o viziune inedita asupra atacului de panica: senzatia de moarte iminenta traita intens in atacul de panica este o autopedeapsa pentru dorintele agresive nutrite fata de persoanele pe care le iubim.

Judecatorul interior, constiinta noastra morala, se asigura ca ne autopedepsim pentru toate intentiile noastre agresive.

Leave a comment

Filed under Psihoterapie si psihanaliza

De ce contrariile se atrag (Adevarul de week end)

Adevarul (Elena Coroianu): Cu cat două persoane par mai diferite, cu atat par sa fie mai atrase una de cealalta. Poate fi relatia lor una de succes pe termen lung sau diferentele ajung sa isi spuna cuvantul? Altfel spus, contrariile se atrag, dar pentru cata vreme?

Virgil Rîcu: Peste tot vedem exemple de cupluri formate in baza criteriului de complementaritate: un introvertit cu o extravertita, o pragmatica cu un idealist, o persoana dominanta cu una supusa, o persoana sobra, austera cu una plina de vicii, o rafinata cu un „golan” („Doamna si vagabondul”), o persoana oversexy cu una frigida, o altruista cu un zgarcit egoist, o hiper-responsabila cu un iresponsabil etc.

Este clar ca extremele (contrariile) se atrag. De ce se atrag este insa mai putin clar.

Intuim cumva ca extremele se atrag pentru a se completa. Ele sunt extreme, adica departe de punctul de echilibru, si au nevoie de contrariul lor pentru a se echilibra. Daca o persoana situata la o extrema se cupleaza cu o persoana aflata la cealalta extrema, entitatea cuplului ofera o medie care se apropie de echilibru, adica de functionarea optima.

Daca perspectiva comuna porneste de la afirmatii de genul „Ea este total diferita de el” sau „El este exact opusul ei”, abordarea psihanalitica contrazice aceasta perspectiva si ofera o viziune interesanta asupra acestor cupluri.

Dpdv psihanalitic, in ciuda aparentelor, acesti oameni nu sunt atat de diferiti.
Multi dintre noi suntem familiarizati deja cu ideea ca oamenii functioneaza pe doua niveluri, unul constient si altul inconstient, iar ceea ce se promoveaza, se declara la nivel constient poate fi sustinut sau contrazis de ceea ce se intampla la nivel inconstient.

Astfel, un copil (sa zicem o fetita) care este „dresat” strict, in ideea de a avea o educatie distinsa, isi va reprima foarte puternic tendintele naturale (sexuale si agresive). Acestea nu dispar, cum si-ar dori parintii, ci doar „coboara” in inconstient. La varsta adulta, se poate intampla ca aceasta persoana sa se simta atrasa „inexplicabil” de barbati „dezinhibati”, grosolani, grobieni, care intrupeaza tot ceea ce a reprimat ea de-a lungul istoriei sale personale si astfel avem scenariile „Doamna si vagabondul”, „Frumoasa si bestia” etc.

Privind big-picture-ul, ea si el nu sunt atat de diferiti. El corespunde partii inconstiente refulate din ea. Prin relatia cu el, ceea ce ea a refulat se intoarce la ea. Ea traieste deci cu ceea ce a respins, dar – atentie! – inca nu indrazneste sa isi asume constient.

In mod analog, un barbat „iresponsabil” isi „externalizeaza” partea sa responsabila pasand acest rol unei partenere care il preia cu satisfactie ascunsa; la randul sau, partenera hiper-responsabila nu poate tolera propriile dorinte „vicioase” si „iresponsabile” si atunci le „depune” la partenerul infantil, iresponsabil si vicios.

Inconstientul unui introvertit timid mocneste de dorinta de a fi pe scena, in lumina reflectoarelor; nu indrazneste insa sa isi asume aceste dorinte si atunci se cupleaza cu o extravertita volubila si dezinvolta care devine purtatoarea de cuvant a cuplului.

Alt exemplu: o persoana se construieste pe sine ca idealista prin reprimarea „curiozitatilor” sale pragmatice pe motiv ca nu vrea „sa se murdareasca” cu acele aspecte „meschine” care tin de bani; totusi aceasta idealista se casatoreste cu o persoana pragmatica, care personifica ceea ce ea a reprimat. La nivel constient, idealista il dispretuieste pe pragmatic; la nivel inconstient, ea hraneste, incurajeaza placerile pragmaticului si se bucura de avantajele aduse de acesta.

In mod similar, o persoana excesiv dominanta, agresiva, sadica, afiseaza aceste trasaturi in lumina reflectoarelor, dar in culisele mintii ei mocnesc multe  dorinte masochiste, de dependenta si pasivitate pe care ea nu le tolereaza. Prin urmare, isi gaseste un partener care sa intruneasca aceste trasaturi pe care nu le poate tolera la propria persoana si in felul acesta se intregeste.
La randul sau, partenerul submisiv, victima, masochist,  are mintea imbibata de fantasme agresive pe care nu indrazneste sa si le asume si atunci se cupleaza cu cineva care este dispus sa o faca.

Rezumand, partenerul complementar este o oglinda pentru noi, el intrupeaza acele trasaturi din inconstientul nostru pe care noi nu indraznim sa ni le asumam.

Cat dureaza relatia contrariilor?
Poate dura foarte mult, dat fiind faptul ca aceasta relatie furnizeaza o reintregire, o completare, o echilibrare pentru fiecare din membrii cuplului.

In momentul in care unul din membrii cuplului se dezvolta personal, recunoscandu-si si asumandu-si tendintele reprimate pana atunci, prezenta celeilate extreme nu mai este atat de necesara. Cealalta persoana are acum sansa sa se schimbe la randul sau. Daca va refuza aceasta oportunitate, poate parasi cuplul cautandu-si un partener care sa fie ceea ce actualul partener a fost candva, dar acum refuza sa mai fie.

___________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘De ce ajung sa formeze un cuplu oameni extreme de diferiti’ aparut in Adevarul Week End, 3 mai 2014. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citita pe site-ul ziarului Adevarul.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala, Psihoterapie si psihanaliza, Uncategorized

Psihoterapia disfunctiilor sexuale psihogene si a tulburarilor de dinamica sexuala

Avertisment 🙂

Materialul de mai jos nu este nici funny, nici nu se preteaza la o lectura facuta rapid, in diagonala (a fost publicat intr-o carte de specialitate), dar celor interesati de subiect le poate oferi o viziune accesibila asupra a ceea ce se ascunde in spatele dificultatilor sexuale.

terapie de cuplu 01

Many Thanks to FreeDigitalPhotos.net

Disfunctiile sexuale pot avea cauze fiziologice, cauze psihice/ psihologice si cauze mixte. Psihoterapia se adreseaza cu predilectie disfunctiilor sexuale psihogene, dar este recomandabila ca demers terapeutic de suport in tratamentul tuturor tipurilor de disfunctii sexuale.

De-a lungul timpului au aparut si s-au dezvoltat mai multe curente/ abordari in cadrul psihoterapiei, fiecare propunand o viziune proprie asupra functionarii psihismului uman, fiecare aducand metode si tehnici proprii de interventie clinica si, de ce nu, fiecare adresandu-se unui anumit segment de pacienti.

Ansamblul psihoterapiilor poate fi imaginat ca situandu-se pe o axa, in care la un pol se afla psihoterapiile comportamentaliste, iar la celalalt pol psihanaliza. Celelalte psihoterapii pot fi vazute ca incercari de imbinare a celor doua mari curente de orientare extrema, fiecare preluand in procente diferite concepte si tehnici din arsenalul acestora, nuantandu-le, remaniindu-le, adaptandu-le. Amintim aici terapia Gestalt , terapia rational-emotiva, analiza tranzactionala, analiza existentiala, terapia centrata pe client (rogersiana).

In cele ce urmeaza vom trece in revista cele doua mari curente din cadrul psihoterapiei, subliniind nota specifica in care fiecare isi aduce aportul la tratamentul disfuctiilor sexuale. Nu avem spatiu pentru o expunere exhaustiva, prin urmare ne cerem scuze pentru omiterile care se vor dovedi inevitabile. De asemenea, vom da si cateva exemple de cazuri (mini vignette) pentru a o oferi o imagine mai clara asupra a ceea ce se intampla intr-o psihoterapie a disfunctiilor sexuale.

Psihoterapiile cognitiv-comportamentale (TCC) vad persoana ca fiind produsul unei istorii de invatare. Pentru terapeutul cognitiv-comportamentalist, problemele psihologice sunt in mare parte comportamente invatate inadaptate si dezadaptative, care provoaca suferinta pacientului, iar terapia implica un proces de dezvatare si reinvatare. Pacientul renunta la comportamentele dezadaptative si invata comportamente noi, apte sa-i asigure o mai buna adaptare la mediu si implicit o stare de bine psihologic.

Modelul comportamentalist postuleaza faptul ca acolo unde exista un stimul, exista si un raspuns, iar modelul cognitivist, care vede omul ca agent al prelucrarii informatiei, subliniaza faptul ca intre stimul si raspunsul se interpune interpretarea. Altfel spus, oamenii reactioneaza nu la stimul in sine, ci la interpretarea pe care ei o confera respectivului stimul (semnificatie atribuita subiectiv).

Desi arsenalul tehnicilor psihoterapeutice creste pe masura ce cercetarile stiintifice in psihologie se multiplica, principalele tehnici ale TCC vizeaza in principal desensibilizarea la stimuli anxiogeni si restructurarea cognitiva (prin care se incearca acordarea unei alte interpretari stimulului anxiogen).

Sa presupunem ca un barbat are un act sexual care se termina cu o ejaculare precoce, iar partenera sa isi exprima in mod vadit si brutal nemultumirea. Acest fapt se soldeaza cu un atac la adresa stimei de sine a barbatului, care va dezvolta ganduri negative cu privire la propria persoana (‘Nu sunt in stare, nu sunt suficient de potent etc). Mai mult, acest incident la conduce la aparitia unei anxietati anticipatorii cu privire la urmatorul act sexual (Daca iarasi nu voi fi in stare sa o satisfac etc). Daca experienta se repeta, acest lucru intareste anxietatea referitoare la performanta sexuala, barbatul se simte rusinat, umilit, vinovat. In dorinta de a evita rusinea, umilinta asociate, barbatul va adopta un comportament de evitare a actului sexual. Respectiv, lucreaza peste program (isi face de lucru), se implica in multiple activitati, care au rolul de a-l face indisponibil pentru partenera sa.

Aceasta suita de experiente duce la invatarea urmatoarei scheme de comportament : stimulul (invitatia la actul sexual) este interpretat ca fiind aducator de suferinta (umilire, rusine, vinovatie), iar rapunsul este comportamentul de evitare a actului sexual.

Scopul interventiei psihoterapeutice este de a inlocui aceasta schema de comportament cu urmatoarea : actul sexual este asociat cu placerea, raspunsul fiind un act sexual reusit, ceea ce nu va face decat sa intareasca noua schema de comportament.

Renuntarea la vechea schema de comportament (dezvatarea) este realizata prin desensibilizare, care se traduce prin expunere repetata si graduala la stimuli anxiogeni in conditiile unui cadru securizant.

Concret, psihoterapeutul recomanda cuplului ca timp de o anumita perioada actul sexual sa nu fie insotit de penetrare. Cei doi parteneri au voie sa se atinga, dar aceste atingeri trebuie sa evite zonele erogene. Faptul de a sti ca nu se asteapta de la el sa performeze sexual este in masura sa-l relaxeze pe barbat si sa nu mai evite apropierea. Mai mult, cei doi au acum ocazia de a explora si castiga in planul intimitatii. Urmatorul pas implica atingeri in zonele erogene, dar penetrarea nu este inca permisa. Pe masura ce balanta intre anxietatea referitoare performanta si placere inclina considerabil in favoarea placerii, penetrarea este permisa, dar numai in conditiile aplicarii metodei Stop- Start. Aceasta inseamna ca barbatul va trebui sa-si supravegheze atent gradul de excitatie sexuala in timpul actului sexual si sa se opreasca in momentul in care simte ca se apropie de ejaculare. In acest punct se retrage si asteapta scaderea excitatiei, apoi incepe din nou.

Cercetarile au aratat ca aceasta metoda, practicata timp de 2 pana la 10 saptamani, conduce la eliminarea simptomului de ejaculare precoce la majoritatea pacientilor barbati.

In mod analog, metoda desensibilizarii este aplicata cu succes in multe cazuri de vaginism.

Se poate observa ca psihoterapeutul cognitiv-comportamentalist trateaza psihicul ca pe o cutie neagra, nefiind preocupat de eventualele motivatii inconstiente sau beneficii pe care pacientii le pot avea de pe urma problemelor lor. El se focalizeaza pe identificarea conditiilor (contextului, conjucturii) si comportamentelor care au condus la esec in scopul de a le elimina si de a le inlocui cu altele care sa favorizeze succesul. Iar aceasta abordare conduce la rezultate foarte bune in conditiile in care ambii parteneri sunt cooperanti, suportivi unul cu celalalt si foarte motivati sa aiba o viata sexuala activa si generatoare de satisfactii.

Se poate intampla insa, si nu rareori, ca unul din cei doi parteneri sau chiar amandoi sa aiba reactii care sa se opuna bunului mers al terapiei, multe din aceste reactii fiind inconstiente. Ei pot ‘uita’ sa faca exercitiile, pot fi prea ‘obositi’ pentru a le face, nu au rabdare sa le faca sau le fac intr-o maniera mecanica. Mai rau, unul din parteneri le poate considera decadente, absurde, prostesti, scandaloase etc. In acest moment vorbim despre rezistenta vis-a-vis de acest proces propus de psihoterapeut si este indicata o abordare psihanalitica sau de inspiratie psihanalitica.

In contrast cu abordarea comportamentalista, psihanaliza este deosebit de interesata de continutul ‘cutiei negre’ a psihicului, motiv pentru care ea se pozitioneaza nu numai ca metoda de psihoterapie, ci si ca metoda de investigare a psihismului inconstient.

Psihanaliza si psihoterapiile psihodinamice (de inspiratie psihanalitica) cauta sa inteleaga ce se afla in spatele simptomului sau, mai bine spus, ce anume se incearca a fi comunicat prin simptom.

Simptomul capata o alta semnificatie in ochii psihanalistului. El deopotriva un mesaj si o solutie.

Psihanaliza postuleaza faptul ca inerent vietii psihice este conflictul intrapsihic intre dorinte sau tendinte contrare. Simptomul este solutia de compromis, rezultanta a acestui conflict si totodata un mesaj subtil, o comunicare a ceea ce nu poate fi inca pus in cuvinte.

Sa luam de pilda cazul unui angajat care urmeaza sa faca o prezentare dificila in fata unui sef care il sperie teribil. Teama pe care o incearca in fata acestei situatii il face sa doreasca sa nu faca prezentarea, dar stie ca seful sau nu va accepta acest lucru. Prin urmare, aceasta persoana in dimineata zilei cu pricina face o febra teribila, care devine un motiv acceptabil pentru a se sustrage de la efectuarea prezentarii.

In acest caz, simptomul – febra – devine o solutie pentru evitarea unei situatii anxiogene. El este totodata un mesaj: ‘Nu vreau sa fac prezentarea’, ‘Mi-e teama sa fac prezentarea’, ‘Nu vreau sa prezint atunci cand vrei tu’, dar un mesaj care nu poate fi pus in cuvinte fara repercursiuni riscante. Un mesaj pe care nici macar el nu vrea sa-l gandeasca constient pentru ca ar intra in conflict cu parerea pe care o are despre el ( a spune ca ii este teama poate insemna in sistemul sau de gandire ca el este un fricos sau un las).

In mod analog, o femeie poate acuza o durere de cap teribila pentru a se sustrage actului sexual. Ea nu ii poate spune direct partenerului ‘nu am chef sa ma culc cu tine’ pentru ca asta ar putea conduce la o situatie neplacuta (discutii stresante si interminabile, certuri etc), in schimb foloseste durerea de cap drept scuza. Durerea de cap este solutia de compromis gasita. Faptul ca durerea de cap este reala si nu doar pretinsa se datoreaza faptului ca femeia ascunde si fata de ea insasi faptul ca nu doreste actul sexual.

Prin urmare, psihanalistul cauta sa inteleaga ce anume se ascunde in spatele simptomului, care sunt lucrurile nespuse intre parteneri si care sunt lucrurile de care nici macar acestia nu sunt constienti. Problemele sexuale pot reprezenta doar aspectul de suprafata al unor probleme mult mai profunde. Acest fapt va genera multe rezistente in procesul de schimbare si putem infera ca problemele sexuale nu vor disparea inainte ca acele conflicte inconstiente profunde sa-si gaseasca o rezolvare.

In mod paradoxal, simptomul este o solutie si ofera beneficii, care intaresc acel simptom si il fac sa persiste. Iar unul din motivele pentru care oamenii nu renunta la simptomele lor (pentru care nu se vindeca), este faptul ca le este greu sa renunte la beneficiile generate de simptom. Simptomul este un rau mai mic care este preferat unui rau mai mare. Bineinteles, toate aceste mecanisme sunt inconstiente.

Sa consideram urmatoarea situatie. Un pacient barbat solicita o psihoterapie, acuzand probleme de disfunctie erectila. La o investigatie mai atenta, psihoterapeutul afla ca aceste probleme apar in urma unor certuri cu sotia si intreaba pacientul daca ar putea exista o legatura intre lipsa erectiei si faptul ca este suparat pe sotie. Explorandu-si sentimentele, pacientul admite faptul ca este de multe ori furios pe sotia sa, care este o persoana foarte autoritara si extrem de critica, si ca reactiile lui de ‘impotenta’ survin in astfel de momente. Prin lipsa erectiei el o pedepseste pe sotie, refuzandu-i placerea sexuala in momentul in care aceasta o cere. In mod paradoxal, ‘impotenta’ lui il ajuta sa dobandeasca o pozitie de putere in raport cu sotia. El decide daca si cand ii ofera placere acesteia.

Din nou, acest simptom este un mesaj – « vezi ce se intampla daca te porti urat cu mine ? » si o solutie de compromis – o cale prin care el isi pedepseste sotia fara a trebui sa o infrunte in mod direct.

In acest moment devine clar ca problemele sexuale constituie de fapt un paravan pentru o lupta de putere intre parteneri. Suntem deja intr-un alt plan.

Explorarea a ceea ce el cauta sa evite – infruntarea directa a sotiei – conduce la amintiri legate de relatia cu mama si, pe masura ce evoca aceste amintiri, pacientul observa el insusi (eventual ajutat de psihoterapeut) cat de multe aseamanari exista intre modul in care el comunica cu sotia sa si modul in care comunica cu propria mama. La fel ca si sotia, si mama era dominatoare si critica, si ea incerca sa-i impuna deciziile ei, opiniile ei, comportamentele dorite de ea. La fel ca si in relatie cu sotia, el nu a putut sa se opuna ei decat in mod pasiv.

Pacientul intelege acum ca in luptele pentru putere cu sotia repeta o istorie, pune in joc un scenariu pe care l-a invatat/ construit in relatia cu mama sa. Mai mult, intelege ca intr-o anumita masura el si-a ales sotia dupa chipul si asemanarea mamei, tocmai pentru ca ea sa poata juca acest scenariu.

Vindecarea ar insemna implicit renuntarea la acest scenariu si inlocuirea cu unul mai fericit. Dar pacientului ii este greu sa renunte la vechiul scenariu pentru ca el nu vrea sa renunte la mama, ci vrea sa o transforme pe aceasta. Nu a reusit cu propria mama, dar spera sa reuseasca cu sotia. Sotia, ca substitut al mamei, ar trebui sa-si modifice atitudinea si comportamentul fata de el (in sensul de a fi mai putin dominatoare, de a-i recunoaste si de a-i respecta nevoile etc) pentru a aseza relatia pe baze noi.

In plus, asocierea sotiei cu mama actualizeaza angoasa legata de incest, ceea ce intareste comportamentul de evitare a actului sexual.

Se poate spune ca in plan inconstient pacientul nu vrea sa creasca; el vrea sa ramana copil, si investigand aceasta dorinta, terapia scoate la iveala speranta irationala de a o tine pe mama in viata printr-un soi de gandire magica: daca eu raman copil, mama nu o sa imbatraneasca si nu o sa moara. In plus, multiplicarea imaginii materne prin investirea sotiei cu atribute de maternitate serveste aceluiasi scop : pastrarea mamei in viata. O pretentie irationala si absurda, de acord, dar pentru a fi recunoscuta ca atare trebuie mai intai ca ea sa fie adusa in constient. La nivel inconstient insa, ea poate exista la nesfarsit. Mai mult, de la nivelul inconstientului ea poate opera foarte eficient.

Suntem deja intr-un alt plan, cel al dependentei. Dependenta este cea care il impiedica sa renunte la sotie si la acest nivel al dependentei el se intalneste cu sotia sa. Caci in orice relatie sunt 2 persoane, iar daca o problema persista, atunci trebuie ca ambii o intretin.

In mod paradoxal, si sotia acestui pacient obtinea satisfactie de pe urma simptomului sotului sau. In cazul acesteia, functiona o gandire de tipul : « Nu sunt o persoana atractiva si nici capabila sa ma fac iubita. El sta cu mine pentru ca este dependent si pentru ca ii tolerez momentele de ‘impotenta’. Daca va deveni viril, va deveni interesant pentru alte femei, va fi atras de alte femei, vanat de alte femei si ma va parasi ».

Teama de a fi parasita o determina pe sotie sa suporte insatisfactia sexuala si chiar sa fie extrem de ambivalenta cu privire la ameliorarea problemelor sotului ei.

Desi prezentat simplist, acest caz ilustreaza cum problemele in plan sexual pot ascunde de fapt probleme mult mai profunde. Este putin probabil ca cei 2 soti sa-si schimbe comportamentul sexual atat timp cat nu isi depasesc insecuritatile cu privire la separare si abandon.

Simptomul, ca si visul, reprezinta rezultatul condensarii la maxim al unor procese deosebit de complexe care au loc pe mai multe planuri. Intr-un fel, poate fi asemuit unui film derulat cu viteza foarte rapida. Sarcina psihanalistului este de a rula filmul cu incetinitorul pentru a intelege, odata cu pacientul, despre ce este vorba in filmul respectiv, cine sunt personajele si ce vor acestea. Ce vor nu atat la nivel constient, cat mai ales la nivel inconstient. Apoi de a explora modalitati prin care filmul respectiv poate evolua catre un happy-end.

Din fericire, nu toate problemele de disfunctie sexuala necesita demersuri atat de complexe si de durata cum este demersul psihanalitic.

Uneori poate fi vorba despre o simpla carenta educationala. A-i face unui barbat educatie sexuala cu privire la diferentele intre evolutia excitatiei la femei si la barbati, la necesitatea preludiului, postludiului etc poate insemna deja foarte mult pentru calitatea actului sexual. De asemenea, spulberarea unor mituri precum cel despre barbatul care poate oricat, oricand si cu oricine poate ajuta semnificativ la diminuarea sentimentelor de inferioritate (si a anxietatii referitoare la castrare).

In cazuri mai dificile, TCC pot interveni cu succes pe o perioada relativ scurta de timp.

Psihanaliza si psihoterapiile de inspiratie psihanalitica sunt recomandabile atunci simptomele semnaleaza prezenta unor conflicte inconstiente majore, care nu pot fi solutionate printr-o abordare TCC (pacientii saboteaza interventiile terapeutului).

Terapia de cuplu de inspiratie psihanalitica este de asemenea foarte indicata pentru ca in prezenta terapeutului cei 2 parteneri isi pot constientiza pattern-urile disfunctionale de interactiune si isi pot marturisi, in cadrul securizant al cabinetului, lucruri pe care altfel nu si le-ar fi putut marturisi. Este important de mentionat mai ales aici ca rolul terapeutului nu este acela de judecator, ci de facilitator al demersurilor de clarificare, constientizare, schimbare. Spun mai ales aici pentru ca in marea majoritate a cazurilor fiecare partener doreste sa-l schimbe pe celalalt si cauta sa-l ia pe terapeut drept aliat in acest demers. Daca terapeutul cade in aceasta ‘capcana’ intinsa inconstient de unul sau de ambii membri ai cuplului, terapia este compromisa. Terapeutul trebuie sa trateze cuplul luat in ansamblu: cuplul este ‘pacientul’, iar cei doi parteneri sunt parti ale ‘pacientului’ aflate in conflict.

In situatiile in care cauzele care stau la baza disfunctiei sexuale sunt de natura fiziologica, combinarea tratamentului medicamentos cu psihoterapia este foarte indicata, iar colaborarea intre medic, psihoterapeut si pacient devine imperios necesara.

_____________

Autor: Virgil Rîcu

Material publicat in cartea Disfunctia erectila – Ghid clinic de abordare multidisciplinara, Editura Medicala, 2009.

2 Comments

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala, Psihoterapie si psihanaliza

Despre vocatia de salvator

Elena Coroianu (Adevarul): De ce simt oamenii nevoia sa-i schimbe celuilalt viata in bine, sa-l salveze? Ce se ascunde in spatele dorintei de a fi „salvator“?

Virgil Rîcu: Sa ne imaginam ca suntem intr-o masina pe care o conduce altcineva. La un moment dat, soferul atipeste si exista riscul coluziunii cu un alt vehicul. Observand asta, ne panicam si il alertam din toate puterile pe sofer.

Facand asta, vrem sa il salvam pe el? Vrem sa il salvam numai pe el?

Cred ca raspunsul sincer este ca vrem sa il salvam pe el, dar si pe noi in egala masura (sau poate chiar in mai mare masura!); eventual, si pe cei din vehiculul cu care riscam sa coluzionam.

Cei care isi asuma rolul de salvator sunt persoane care in copilarie au simtit ca adultii dragi lor (parinti, bunici etc) si de care ei depindeau in mod firesc au fost pe cale sa derapeze, sa se scufunde, sa deraieze (psihologic, bineinteles). Sesizand asta, copiii au simtit panica si s-au straduit sa-i trezeasca, sa-i ajute, sa-i repare, sa-i vindece.

Aceasta situatie si acest rol i-au marcat, i-au „formatat”, astfel incat la varsta adulta inconstient ei merg in directia in care s-au „specializat”.
Mai mult, cei din jur simt competentele lor de salvator si inconstient ii invita sa joace acest rol pentru ei.

Ca adultul “salvator” pastreaza inca in el copilul disperat care a fost este evident in faptul ca adesea un salvator este dependent de cel pe care vrea sa-l salveze.

Leave a comment

Filed under Dezvoltare personala, Psihoterapie si psihanaliza

Fascinatia victimelor pentru agresori (Adevarul de week-end, 22 nov 2013)

Adevarul (Elena Coroianu): Exista multe femei care au avut mariaje nefericite, in care adesea s-a ajuns si la violenta fizica. Cumva, dupa multi ani de casatorie au reusit sa-si ia inima in dinţi si sa divorţeze. Ceea ce surprinde este ca, intr-un fel sau altul, se intorc la cel care ani in sir le-a facut nefericite.

Cum este posibil asa ceva? De ce te-ai intoarce la un sot cu care ai avut o viata grea, dupa ce cu greu te-ai hotarat sa te separi de el?

Virgil Rîcu: Tabloul clasic este urmatorul: O femeie se casatoreste cu un barbat care o abuzeaza emotional si fizic, suporta aceasta situatie vreme indelungata (ani la rand), iar atunci cand reuseste in sfarsit sa se separe de el, constatam cu stupoare ca se intampla sa se intoarca la el. Abuzurile continua, bineinteles, ea decide sa-l paraseasca din nou, doar pentru a se intoarce iarasi la el dupa un timp.
In SUA, statisticile arata ca in medie este nevoie de 7 astfel de cicluri separare-revenire pentru ca persoana sa se poata desprinda suficient si sa nu mai revina.

Daca luam doar aceste date in considerare, tabloul e de neinteles, contrazice bunul simt si frizeaza irationalul.
Sa fie teama de singuratate atat de mare incat femeile in cauza sa prefere abuzul?
Psihoterapeutii care au lucrat cu victime ale abuzului (Fairbairn, Celani) au descoperit ca astfel de persoane simt o atractie irezistibila fata de barbatii abuzivi.
Este important sa nu confundam atractia irezistibila fata de abuzatori cu placerea de a fi abuzata! Este vorba mai degraba de o afinitate electiva: victima alege inconstient abuzatorul, iar in aceasta alegere important este atasamentul si nu placerea.

De ce se intampla acest lucru?
Una din descoperirile ale psihanalizei, revolutionara prin puterea sa explicativa, se refera la faptul ca, la varsta adulta, ne alegem partenerii dupa chipul si asemanarea figurilor importante din copilaria noastra (parinti, bunici etc) si rejucam scenariile de interactiune cu acestia in relatie cu partenerul de viata.
Altfel spus, femeile care intra si raman in relatii abuzive sunt persoane care au fost abuzate emotional si eventual chiar fizic in copilarie de catre parintii si/sau bunicii lor.

Induiosator si cutremurator in acelasi timp este faptul ca nimic nu se compara cu dragostea unui copil pentru parintii sai, indiferent cat de abuzivi ar fi acestia.

Fairbairn a descoperit ca, in mod paradoxal, copiii abuzati emotional sunt mult mai atasati si mai dependenti de parintii lor decat copiii neabuzati. De fapt, cu cat sunt mai abuzati, cu atat se agata mai mult de parintii lor abuzivi. Comportament care face sens: cu cat se simt mai nesiguri in relatia cu parintii, cu atat se agata mai mult de acestia (pentru a face relatia mai sigura).

Merita de asemenea mentionat ca prin abuz se intelege atat intruziunea, molestarea, maltratarea, incestul cat si extrema cealalta, respectiv neglijenta, indiferenta, abandonul.

Cea mai mare frica pentru copil este sa nu fie iubit de parintii sai. Agatarea disperata de un parinte abuziv este bazata pe fantezia ca intr-o zi acest parinte ii va oferi iubirea la care el tanjeste (lucru care nu se intampla aproape niciodata).
Pentru a proteja aceasta speranta, copilul gaseste tot felul de scuze parintelui. De exemplu, el nu gandeste „tata ma bate pentru ca este un alcoolic sadic”, ci gandeste „daca mi-as fi curatat mai bine pantofii, nu i-as fi dat tatalui motive sa explodeze. Tata are dreptate, sunt cam lenes cateodata, prin urmare e vina mea, merit sa fiu pedepsit.”
Bataia, indiferent cat de crunta ar fi, este mai putin dureroasa decat gandul „tata nu ma iubeste”.

In mod similar, un copil abandonat intr-o gara la varsta de 4 ani  de propria mama la varsta adulta o va cauta pe aceasta cu speranta de a primi la ea o explicatie – si va crede orice explicatie, oricat de neverosimila ar fi ea, doar pentru a evita gandul „mama nu m-a iubit, mamei nu i-a pasat de mine”.

Abuzul, prin incarcatura sa emotionala coplesitoare, lasa o amprenta puternica asupra victimei, o „formateaza” emotional.

La varsta adulta, victimele abuzului din copilarie vor cauta inconstient parteneri abuzivi, de la care vor astepta de asemenea sa primeasca iubirea pe care nu au primit-o in copilarie. Iubire care, exact ca in copilarie, va intarzia sa vina.
De ce accepta violenta si puternica rejectie a partenerului? De ce intra in acest joc, in acest scenariu?
Deoarece inconstient ele simt ca doar acceptand rolul de victima pot ramane in relatie cu partenerul abuziv. Si vor sa ramana in relatie pentru ca inconstient spera ca, daca accepta acest rol si il gratifica pe partener, acesta le va rasplati sacrificiul iubindu-le. Ceea ce, din pacate, in realitate nu ajunge sa se intample.

_______________________

P.S. Interviul de mai sus a contribuit la realizarea articolului ‘De ce se intorc femeile abuzate la sotul agresiv?’ aparut in Adevarul Week End, 22 noiembrie 2013. Evident, din motive de spatiu, el nu a putut fi publicat in intregime.

Versiunea finala a articolului, care include studii de caz si opinii ale altor psihologi, poate fi citit pe site-ul ziarului Adevarul.

P.P.S. In februarie 2014, Ed. TREI a publicat cartea lui David P.  Celani “Iluzia iubirii. De ce se intoarce femeia maltrata la agresorul sau”.

1 Comment

Filed under Articole publicate/ Interviuri in presa, Dezvoltare personala, Psihoterapie de cuplu/ Terapie de cuplu/ Consiliere maritala, Psihoterapie si psihanaliza

Vrei sa incepi o psihoterapie sau un proces de dezvoltare personala? E bine sa fii pregatit pentru asta!

Asemeni tuturor sanselor si oportunitatilor importante din viata unui om, sansa unei psihoterapii poate fi ratata extrem de usor.

In acelasi timp, se spune ca norocul nu ii ocoleste niciodata pe cei pregatiti.

Deci, daca vrei sa incepi o psihoterapie sau un demers serios de autocunoastere si dezvoltare personala, este bine sa fii pregatit(a).

Asta inseamna ca…

1) Esti dispus sa vorbesti despre gandurile, emotiile si sentimentele tale. Cu cat mai sincer, cu atat mai bine.

Recomandarea shakespeariana “Mai presus de orice, fii sincer cu tine insuti” exprima esenta demersului psihoterapeutic autentic.

Un psihoterapeut nu iti ia durerea cu mana, nu iti ofera elixiruri si pilule magice, nu te vindeca prin puterea gandurilor sale bune. El iti spune ca in spatele oricarei probleme sta un noian de ganduri, emotii, dorinte, fantezii neexprimate, ignorate, inabusite, negate si neasumate. Sarcina ta – ca si client – este ca, sub indrumarea lui, a terapeutului, sa vorbesti despre toate aceste lucruri inabusite pentru a le scoate la lumina si a le pune in ordine (a le clarifica, a le gasi sens).

Progresul in psihoterapie se realizeaza pe masura ce iti dezvolti capacitatea de autoobservare (care e de dorit sa devina in timp o a doua natura), capacitatea de a-ti verbaliza gandurile, emotiile si de a reflecta asupra lor, precum si abilitatea de a surprinde intentiile din spatele comportamentelor.

2) Vrei sa iti organizezi viata de asa natura incat sa poti veni regulat la sedinte.

Psihoterapia este un antrenament intensiv, riguros, sustinut, al unor abilitati psihologice esentiale pentru viata; si asa cum un sportiv care doreste rezultate deosebite se automotiveaza puternic sa vina la antrenamente, indiferent de vreme, trafic sau starea de spirit, la fel un client de psihoterapie trebuie sa participe regulat la sedinte daca isi doreste o crestere semnificativa a calitatii vietii sale.

3) Esti de acord ca rezultatele (ceea ce obtii) depind in mod direct de investitia (timp, energie, bani) pe care o faci.

Un adevarat practicant Zen mediteaza in fiecare zi. Un pasionat de Tai Chi, Yoga sau qigong practica zilnic. Alte persoane fac jogging in fiecare dimineata  sau merg la sala de mai multe ori pe saptamana.

In mod similar, frecventa sedintelor este importanta in dezvoltarea personala.

1 sedinta pe saptamana este frecventa minima, 2 sedinte/saptamana reprezinta o frecventa moderata, iar 3 sedinte/ saptamana inseamna un ritm de lucru intensiv.

4) Esti dispus sa iti asumi responsabilitatea pentru alegerile tale si pentru situatiile de viata in care te afli.

Puterea de a schimba lucrurile apartine doar acelora care constientizeaza propria contributie la crearea situatiilor in care se afla si si-o asuma.

Cei care invoca exclusiv circumstantele nefavorabile sau relele intentii ale celorlalti pentru ceea ce li se intampla, se deposedeaza singuri de puterea de a realiza o schimbare.

Raportat specific la cadrul psihoterapeutic, asumarea responsabilitatii implica constientizarea faptului ca, daca intarzii la sedinte, o faci pe timpul tau (sedinta nu se prelungeste cu durata intarzierii tale, ci se termina la momentul programat sa se termine) iar daca absentezi de la sedinte, o faci pe banii tai (sedintele de la care absentezi se platesc).

5) Relatia terapeutica este esentiala pentru buna desfasurare a procesului de dezvoltare personala. Ea este asemenea unui vas in care au loc procesele specifice terapiei, in care clientul isi depoziteaza trairile sale emotionale intime. Daca vasul este fisurat, el se poate sparge si totul se duce de rapa.

De aceea, este extrem de important sa gasesti nu numai un terapeut competent, ci si unul in care sa simti ca poti avea increderere, cu care sa simti ca poti rezona, in fata caruia sa simti ca te poti deschide emotional.

Iar atunci cand gasesti un astfel de terapeut, asigura-te ca nu ai sa fisurezi tu vasul prin atitudini nepotrivite.

6) Proverbele Graba strica treaba si Lenesul mai mult alearga se regasesc din plin in sfera psihoterapiei.

Nu te grabi prea tare pentru ca risti sa ratezi cele mai pretioase lucruri.

Si nu uita ca a promite cuiva rezultate spectaculoase peste noapte, fara ca cel in cauza sa trebuiasca sa depuna vreun efort special, este apanajul sarlatanilor, nu al profesionistilor.

Bion, un faimos psihanalist britanic, i-a spus odata unui pacient nu mai putin celebru, Samuel Beckett: “Dvs sunteti cea mai importanta persoana pe care o veti intalni vreodata!”

Prin urmare, nu fii grabit si nu fii superficial, ca nu cumva sa ratezi intalnirea vietii tale.

________________________________________

P.S. Daca te angajezi sa respecti exigentele de mai sus, nu exista niciun motiv pentru care psihoterapia sa nu dea roade. Dimpotriva, se intrunesc conditiile pentru ca experienta psihoterapiei sa devina unul din cele mai bune lucruri care ti s-au intamplat in viata.

Leave a comment

Filed under Dezvoltare personala, Psihoterapie si psihanaliza